Poezia mea preferata :)

Constanţa Buzea îmi place tare mult ,iar aceasta este poezia mea preferată...
Numele răpit

de Constanţa Buzea

O doamne cât de frumos este cerul
cât de frumoasă topirea
cât de albastră iarna
îţi culci tâmpla pe unul din umerii mei
ca pe o treaptă
pe cea mai înaltă înainte ca fiinţa
să mi se sfârşească de durere de vedere
de plâns
ca pe una din terasele verii ce nu se îndură
să treacă
te iubesc poate
sfidând clipa zărind ziua visând un timp
inexistent
te iubesc poate
sfios şi grav cum uiţi tâmpla ta pe unul
numai pe unul din umerii mei ea
îngropată definitiv în mine ca o plantă
te iubesc acum
ieri mâine nu există
sufletul meu doarme treaz
te iubesc şi te port cu ochii închişi
prin ceea ce sunt fiinţă absenţă uimire
fără a înţelege totul nimicul puţinul
trecătorul dulce cu numele meu răpit de clipă
când numele singur
numai numele topit acum
împodobeşte o peşteră sub gheţar

De la un prieten

Sunt, structural, un om mai degrabă pesimist. Aşa că de multe ori mă întreb: ,, De ce tocmai mie mi se întâmplă cutare lucru? Cum de alţii sunt aşa fericiţi şi liniştiţi?" şi alte . Am fost de multe ori furioasă că mi se întâmplă lucruri ce îmi par nedrepte şi am acuzat cu uşurinţă în dreapta şi în stânga, până când am auzit o pildă de la un prieten. O pildă despre Dumnezeu şi relaţia Lui cu oamenii. Mi-a plăcut atât de mult şi mi s-a părut aşa aplicabilă vieţii mele încât am reţinut-o şi o spun la rândul meu tuturor celor ce sunt furioşi sau deznădăjduiţi la un moment dat.
Nu am un mare talent de povestitor, dar voi încerca să o relatez cât mai coerent.
Se zice că un om a murit şi Dumezeu i-a dat posibilitatea să îşi vadă drumul parcurs de-a lungul vieţii. Pe întreg drumul se aflau două urme de paşi. Atunci omul întrebă :,, Ale cui sunt Doamne cele două urme?", iar Dumnezeu îi răspunse :,, Astea sunt urmele tale ,iar acestea ale mele. Am fost lângă tine tot timpul."
,, Dar, Doamne sunt momente în care nu sunt decât o singură pereche de urme şi acelea sunt chiar în momentele de grea cumpănă ale vieţii mele. De ce m-ai abandonat?". Dumnezeu îi zise atunci :,, Urmele ale sunt ale mele. În acele momente, te duceam în braţe."
Mi s-a părut o pildă încărcată de sens şi emoţie, o pildă din care cu toţii putem învăţa.

Toamna sufletului meu

Îmi place toamna şi sufăr, aproape fizic că s-a terminat. Am aşa un sentiment de gol , de grotă în suflet. Până mai zilele trecute mă alintam încă cu ideea unei toamne prelungite, cu cele câteva frunze ruginii rămase atârnate în câte un copac, cu câţiva stropi din când în când.Dar azi de dimineaţă mi-a fost clar. A trecut. Stropii s-au transformat în fulguiri de frig, copacii nu mai au frunze, iar oraşul e tot luminat în aşteptarea sărbătorilor. Sunt tristă azi , pentru că deşi îmi place să cumpăr cadouri, să aud colinde, să îmi văd prietenii şi familia, parcă sufletul meu nu este pregătit de sărbători anul acesta.
Tânjesc încă după toamnă. Este parcă mai potrivită mie . Îmi place mirosul de copt, de frunze şi mirosul ploilor. Îmi plac mult ploile. Şi...da , îmi place să mă plimb prin ploaie. Îmi place ritmul stropilor şi răcoarea apei din hainele mele. Îmi plac norii negri care întunecă brusc cerul, de parcă este seară ziua la amiază. Îmi plac fulgerele şi tunetele, care parcă descătuşază natura , invadând-o, inunândând-o , eliberând-o de ,,normalitatea’’cotidiană. Îmi place teama aceasta dulce de întuneric, de dezlănţuiri ale naturii, care mă face să mă prind mai tare de mâna lui caldă, de braţul lui, de umărul lui. Îmi place să merg sub umbrela vesel colorată , tocmai potrivită pentru doi, ascunşi acolo de privirile, de răutăţile lumii, doar noi şi braţele noastre calde înlănţuite. Îmi place să sar peste bălţi ca un copil. Să râd în ploaie, să alerg prin ploaie, să visez în ploaie, să iubesc în ploaie.

Asocial

Sunt un animal nu foarte social, aş putea spune. Greu leg prietenii. Nu mă pot lega, dezvălui şi confesa unui om cu mare uşurintă. Gândindu-mă în urmă cred că prietenii mei adevăraţi, puţini ce-i drept, i-am descoperit destul de târziu, după perioade lungi în care, nu-mi fuseseră decât cunoştinţe sau amici, datorită unei anume conjuncturi.
Nu ştiu de ce mult timp nu am fost în stare, deşi uneori simţeam că aş vrea asta, să rostesc cuvinte care mă vulnerabilizau cumva în faţa celorlalţi. Nu puteam spune spre exemplu : ,,Îmi eşti drag" sau ,,Ai grijă de tine", ,,Mi-ai lipsit" . Îmi era cumva frică de reacţia celuilalt. Ce ar zice despre mine? Se face sau nu se face să spun asta?
Mi-au trebuit ani de muncă cu mine până să am curajul să îmbrăţisez un prieten, să plâng în faţa unui prieten, să îi spun că îmi este drag. Şi am reuşit. Şi mă simt bine aşa, că pot dărui fără frică afecţiunea mea, iubirea mea, sprijinul meu.
Surprind însă şi acum priviri tăioase uneori, sau oameni ce clar mă cred exagerată în a-mi exprima sentimentele. Surprind asta în chiar grupul de amici în care mă învârt zi de zi. De pildă acum câteva zile cuiva tare drag mie i-a murit un apropiat. Am fost la el pentru a-i fi alături în momentele alea. Când am intrat l-am îmbrăţişat , pentru că asta am simţit. Pentru că mă durea durerea lui şi vroiam să simtă cumva că sunt acolo, că se poate baza pe mine dacă are nevoie. Nu mersesem acolo din obligaţie sau că aşa o cerea un protocol tacit al prieteniei, ci mersesem pentru el. Pentru că îmi păsa. Am auzit însă mai târziu oameni ce mi-au considerat cumva exagerat gestul. A devenit oare aşa ciudat în lumea asta să îţi pese de celălalt ? Nu înţeleg de ce iubirea, afecţiunea, compasiunea sunt privite ca slăbiciuni sau exagerări. Nu înţeleg de ce hug-ul pe care îl folosim mereu în dicuţiile online cu prietenii este aşa greu de transpus în fapt real. De cine ne ascundem de fapt? De ceilalţi sau chiar de noi ? Ne-a devenit masca o a doua natură? Nu mai putem fi umani, ci doar sociali?

...

Mergând pe stradă observ tot mai des oameni trişti, oameni încrâncenaţi, oameni gri. Sunt chiar oameni tineri, în care viaţa ar trebui să vibreze, să creadă în destinul lor, în puterea lor de a schimba lucrurile, de a face ceva. Aud obsesiv parcă, expresii de genul :,,Asta e, ce să-i faci?’’sau ,,Asta e lumea în care trăim’’.
Îmi e greu să cred că am ajuns la gradul acesta de resemnare, când un tânăr de 17-18 ani spune că asta e viaţa, destinul îi este creionat de alţii, iar el rămâne un simplu spectator al vieţii sale. Ştiu şi eu, că e greu să răzbaţi, că e greu să realizezi ceva, nu trăiesc cu totul în nori. Am avut şi eu colegi geniali aproape, care s-au ,,ratat’’ în accepţiunea celor mai mulţi, pentru că nu au reuşit să se adapteze, să răzbată prin haţisurile unei lumi nedrepte. Cu toate astea îmi e greu să cred, că lumea în care copilul meu va creşte, va trăi, se va maturiza, lumea în care copilul meu va deveni bărbat, este una a resemnării, a aripilor frânte, a renunţării. Nu îl pot învăţa că viaţa asta se bazează pe nişte principii nu tocmai corecte şi că poţi fi tu indiferent cât de bun pentru că reuşita în viaţă nu este garantată de faptul ăsta. Nu îi pot spune să renunţe la luptă, deşi poate uneori mă va condamna că nu i-am spus mai devreme cum e lumea, cum e viaţa, cum e societatea în care trăim şi i-am oferit nişte modele şi valori care nu produc nici bani, nici faimă, ci doar oameni de bun simţ. Aşa că am ales să îl învăţ să spere, să lupte, să viseze, asumându-mi toate posibilele viitoare reproşuri, pentru că, deşi ştiu că mă repet, vrea ca fiul meu să fie OM înainte de orice funcţie, grad sau rang.

Uităm

Simţeam acut nevoia unei cărţi, unui film, unui om care să mă zguduie din temelii. Care să îmi dezvăluie ceva nou, ceva incitant, ceva deosebit de lentoarea, liniştea şi admosfera călduţ- leneşă a ultimelor luni. Mă învârteam aşa între oameni drăguţi, între cărţi frumoase, dar fără puterea de a răzbate până la fibrele sufletului mele însetate de ,,altceva’’, filme decente dar departe de a stârni o furtună şi nevoia de a discuta aprins ca în trecut, în mine.
Când X. mi-a adus cartea, am ezitat, fiind deja avertizată că, Monica Lovinescu, căci despre un roman al său este vorba, este o scriitoare anticomunistă, cărţile sale având caracter de jurnal. Nu sunt un mare fan al scrierilor tip jurnal şi nici al celor de un realism strict, eu având credinţa că fără un dram de vis şi nebunie, viaţa ar fi practic imposibil de trăit.
Aşa că am deschis ,, Cuvântul din cuvinte’’ târziu după ce o primisem, căci mai primisem şi alte cărţi de la X., cărţi bune de altfel, şi decisesem să le citesc pe acelea întâi. M-a frapat întâi de toate stilul învăluitor al cărţii, cuvintele din spatele cuvintelor. Probabil că dacă cineva ar încerca să citească doar un pasaj al cărţii despărţindu-l de restul poveştii, mare lucru nu ar înţelege. Cartea tratează într-un mod atât de delicat, poetic chiar aş putea spune, alegoric, vicierea şi condamnarea valorilor, fie ele morale sau intelectuale. Ceea ce m-a frapat însă, nu este faptul că perioada comunistă trata în acest mod intelectualii şi oamenii ale căror valori nu corespundeau sistemului, ci faptul că ,,nivelarea’’ respectivă, impusă atunci de sistem, există şi acum impusă însă de ,,majoritatea’’ comodă, plictisită, prea blazată pentru a încerca să vadă altceva dincolo de viaţa cotidiană, de zbaterea pentru ziua de mâine. Aşa m-am trezit îngrozită că noi, cei de azi, în goana noastră prin viaţă , ne învăţăm copii ce înseamnă tupeul, dar uităm să îi învăţă că adevărata îndrăzneală este aceea de a crede în visele tale până la capăt. Uităm să îi învăţăm că în spatele succesului şi afirmării trebuie să stea bunătatea, modestia şi iubirea de oameni. Uităm să le spunem că expresia ,, a întoarce celălalt obraz’’ nu e doar o vorbă şi în nici un caz nu se referă la laşitate, ci chiar la putere, putere spirituală. Uităm să le spunem că puternic nu-i cel ce dă cu pumnul, ci cel ce schimbă lumea prin ascuţimea minţii şi blândeţea sufletului. Uităm...uităm şi apoi spunem sus şi tare că ne dorim o lume mai bună pentru copii noştri. O lume construită pe ce fel de valori? Pe cele care am uitat să-i învăţăm că există?

Îmi doresc

Îmi doresc să mă trezesc zâmbind, continuând în realitate visul frumos de noaptea trecută. Îmi doresc să nu mai plouă, să văd mai des curcubeul, să văd iubiri ce durează o viaţă, să văd copii fericiţi, să văd mame luminate de iubire, oameni luminaţi de înţelepciune, de înţelegere. Îmi doresc să reînvăţăm să iubim autentic, real, nu pentru noi, ci pentru celălat, pentru ca lui să îi fie bine. Îmi doresc să învăţăm să dăruim, să dăruim din suflet, nu din obligaţie. Îmi doresc să reînvăţăm să visăm, pentru că visele chiar se pot transforma în realitate. Am uitat sau ne temem să mai visăm. Ne temem să luptăm pentru visele noastre şi ne facem fericiri mărunte din cioburi de vise.
Îmi doresc să pot privi viaţa prin ochi de copil. Să mă bucur de răsărit, de o îmbrăţişare caldă, să cred în minuni, să am încredere în oameni , să iau fiecare zi ca un nou început.

Poveste de adormit copilul din mine

Noapte agitată, când somnul parcă nu vroia să vină în nici un chip.M-am învârtit ore întregi între cerşafuri, fără să pot prinde firul unei idei care să mă ducă spre vis. Şi brusc, mi-am amintit o poveste.O poveste ce mă adormea în nopţile fierbinţi ale unei veri trecute.
O poveste despre o stâncă. O stâncă răsărită parcă de nicăieri, într-un pustiu. O stâncă dură, rece, nemângâiată vreodată. A îndrăznit să creadă că are şi ea dreptul la fericire. A iubit întâi Soarele strălucitor şi măreţ, dar el în trufia lui şi din prea plinul de sine i-a acceptat iubirea doar pentru a se admira în suprafaţa netedă a stâncii. A iubit apoi vântul, dar în curând mângâierea lui se transformă în biciuri ale pielii sale sângerânde de piatră. Dezamăgită şi tristă stânca nu spera că vreodată va putea iubi real, autentic, cu întreg sufletul ei de granit.
Impresionat de suferinţa stâncii, Dumnezeu lăsă să-i pice o lacrimă, lacrimă ce ajunse ca o mângâiere suavă pe vârfurile golaşe ale stâncii făcând-o să tresară. Era cea cel mai firav şi delicat lucru pe care îl văzuse vreodată. Mică, stingheră, lacrima îşi făcu loc în inima de piatră. Stânca o îmbrăţişă cu toată căldura, o protejă şi o alintă în braţele sale până ce lacrima se prefăcu în râu, apoi în fluviu, apoi în stropi de ploaie ce mângâiau stânca suav şi tandru. Întâi de toate însă, stânca îi simţea mângâierile direct în suflet, ca şi cum o mână nevăzută i-ar fi alintat, sărutat, iubit inima de piatră.
Am adormit aşa, cu un sentiment de bine, de linişte, de cald, de împăcare. Am adormit zâmbind.

Ratare vs.împlinire

Zilele trecute am fost acuzată cum că sunt atrasă în mod aproape maladiv de aşa-zişii rataţi, fie ei bărbaţi sau femei. Îmi fac prieteni rataţi, îmi plac bărbaţii rataţi, citesc cărţi scrise de nişte rataţi. Să fie oare aşa?
Da, aşa e dacă ratat înseamnă altfel. Dacă ratat înseamnă că respectivul, nu respectă întocmai reţetele unanim acceptate de marea masă a plictisiţilor şi comozilor despre fericire.
Îmi venea să îl iau de guler pe respectivul moralist şi să îi urlu :,, Mister, ce înseamnă pentru dumneata ratarea? Crezi că eşti mai bun decât rataţii mei pentru că ai un fizic de invidiat, pentru că ai carismă cât pentru zece, un apartament frumos mobilat, o soţie zâmbitoare , un copil frumos şi maşina la scară? Crezi că eşti împlinit dacă te invidiază zeci de oameni cărora le prezinţi doar suprafaţa ta zâmbitoare? ’’
Sărac e omul a cărui fericire stă în aprecirea celorlalţi.
Eu cred că sunt atrasă de OAMENI, pentru că întâlnesc atât de puţini din ,,specia’’ asta în ultimul timp încât profit de prezenţa celor pe care am avut şansa să îi întâlnesc pentru a-mi îmbogăţi sufletul cu frumuseţea lor delicată, lipsită de orice strălucire publică. Iubesc oamenii frumoşi, oamenii reali, oamenii care se îndoiesc, oamenii ce îşi pun întrebări, oamenii cărora le e frică, oamenii care suferă, oamenii cu adevărat vii.
Încerc să nu bagatelizez suferinţa nimănui doar pentru că eu , în trecut, am suferit poate mai mult. Încerc să nu judec oamenii prin prisma propriilor mele valori şi experienţe. Încerc să nu dau cu pietre când pot ridica pe cineva. Încerc să iert, nu doar să uit.
Nu îmi iese mereu, greşesc şi eu, mă las şi eu uneori prinsă de bârfe ieftine şi judecăţi de valoare, dar de cele mai multe ori încerc să fiu om şi să apreciz oamenii pentru ceea ce sunt cu adevărat dincolo de orice aparenţă.

Regăsiri

Azi la cafea un soare înşelător. Ar părea cald şi bun dacă l-ai privi din liniştea somnoroasă a camerei tale. Copacii sunt aşa frumoşi, cu frunzele lor galbene în lumina acestui soare întârziat parcă dintr-un început de toamnă. Afară însă vântul îmi înfioară obrajii, făcându-mă să îmi strâng şi mai tare fularul în jurul gâtului.
Mergând spre serviciu mă gândesc la oamenii ce au trecut prin viaţa mea, oameni care au lăsat cu adevărat urme, oameni a căror savoare îţi rămâne veşnic în minte, indiferent dacă îţi mai sunt aproape sau nu. Ne lăsăm prinşi cu toţii în vieţile noastre şi uităm pentru ceva timp unii de alţii. Ne reântâlnim , ne redescoperim şi ne dăm seama că suntem mai bogaţi avându-ne unul pe altul chiar şi acolo în amintire, într-un ungher mic şi ascuns al sufletului nostru, pe care parcă îl uităm prea des închis.

Noiembrie

Noiembrie.O nouă zi, iarăşi ploaie. O zi ce îmi promite linişte şi calm. Rămân eu şi visele mele.
Stau lângă fereastră cu gândul departe....Îmi vin în minte frânturi de discuţii, frânturi de imagini.
,, Nu ai mască?''
,,Tu ai?’’
,,Nu, dar mi-aş dori. E mai sigur aşa.’’
,,E mai sigur cu mască, măcar nu se vede că suferi, nu?’’ îmi trecea un gând nebun prin minte. L-am reţinut la timp. Slavă Domnului! Doar suntem persoane cerebrale, ce naibii!

Mă chinui să termin ,, Prietenii mei, iubirile mele’’ a lui Marc Levy. Nu pot. Prea realistă şi directă pentru mine. Haioasă în unele locuri, dar nu mă mişcă, e scrisă într-o limbă străină sufletului meu. Ei i-a plăcut. Totuşi suntem atât de diferite! Dar îmi e dragă, poate pentru că e tot ce eu nu pot fi: independentă, simpatică, atentă cu toţi cei din jur.Un om ce emană căldură, ce emană o stare de bine, de comfort. Îmi mai e dragă pentru că în programul ei încărcat îşi face timp să citească şi apoi să îmi împrumute şi mie cărţile. O simt mai aproape de mine decât pe ceilalţi. Cu ea măcar împărtăşesc impresii. Cu ei, dialogurile sunt atât de sterile uneori.

Dar e noiembrie ...şi e bine şi cald şi calm aici la mine. Îmi place ploaia, frunzele galbene încărcate de apă, oamenii alergând pe străzi undeva în vieţile lor calde şi comode, îmi place mirosul de cărţi vechi de aici , îmi plac amintirile mele, îmi place poezia acestei zile.

Neant

Abia acum înteleg ceva ce tu îmi spuneai de mult, iar eu în infantilitatea mea candidă nu puteam pricepe.Înteleg cum uneori viaţa are gust de moarte , existenţa are gust de ratare, iar tu...ai gustul neantului.Un gust scârbos, amărui, lipicios...ţi se prinde de aripi si te trage în jos, tot mai jos spre abisul mediocrităţii, abrutizării. În final ajungi să te supui ca un orb, LUTULUI.Te târăsti prin camere prost aerisite de spital , mananci, bei din căni prost spălate intr-o baie plină de gândaci, mucegai şi mirosuri pestilenţiale. Dar vrei să trăiesti şi lupţi, lupţi, lupţi...pentru ce? Esti mort de mult timp, ai doar iluzia vieţii, o viaţă de ...plantă. O viaţă fizică şi atât . Ajungi să nu te mire dacă într-o zi o bucată din tine ar cădea pe podea...asta e ...ai putezit...ăsta e cursul...

Noi suntem toată lumea :)

Nu am ştiut niciodată măsura iubirii. Nu am putut să iubesc lasându-mi într-un ungher al sufletului o portiţă de scăpare. M-am dăruit cu totul, am pus în joc toţi aşii pe care în mod normal o femeie decentă şi cerebrală i-ar ţine bine ascunşi în mânecă. Am zâmbit prea mult când poate nu se făcea, am suferit ca un câine în nopţile mele de singurătate. Am trăit, am murit şi am înviat iar de sute de ori . Am iubit cu patima şi frenezia unei nebune tot ce e frumos şi tot ce am crezut că merită iubit la un moment dat.
Am fost dezamăgită, dar am mers mai departe şi am iubit iar şi iar şi...
Am copleşit realmente pe cel iubit.
Trăiesc şi acum cu frica iubirii exagerate, chiar şi acum când îmi e acceptată din plin, aşa posesivă cu e , ca o Ofelie nebună. Şi acum când ochii mei întâlnesc ochii lui avizi de imaginea mea, când braţele mele îl cuprind în fiecare noapte, iar el se cuibăreşte şi mai bine în strânsoarea lor caldă şi tandră, când declaraţiile mele primesc cel mai dulce , cald şi real răspuns dintre toate câte le-aş putea primi, când fără să cer primesc totul, când îmi spune înainte de culcare :,, Te iubesc, mami! Noi suntem toată lumea!’’

Şi ţie...ce ţi-ar face ziua mai frumoasă?

Mă uitam de curând la televizor într-o doară, aşa cum mă uit de obicei, fără a avea răbdarea sau timpul necesar de a mă concentra prea tare fie la emisiunile cu caracter politic care invadează media în ultimul timp, fie la tot soiul de emisiuni de ,, cultură generală,, în care duduiţe care de care mai platinate şi voluptoase, încearcă să răspundă la nişte întrebări ce i-ar face să roşească pe copii de 10 ani .
Aşa că tot butonând, dau peste o reclamă care suna cam aşa:,, Ţie ce ţi-ar face ziua mai frumoasă?''
M-am oprit o clipă şi m-am gândit : ,, Dacă mi-ar pune mie cineva asemenea întrebare?Ce aş răspunde? Ce mi-ar face mie ziua mai frumoasă?''
Şi mi-am zis că întâi de toate mi-aş dori timp. Să nu mai fiu nevoită să trec pe lângă lucruri fără a le sesiza din graba de ajunge undeva, să nu mai fiu nevoită să îmi grăbesc copilul în drum spre grădi când el are chef să privească soarele sau să meargă pe garduri( şi ce frumos mi se părea să merg pe garduri când eram mică! ), să pot citi toate cărţile pe care le-am cumpărat sau împrumutat de la prieteni şi care aşteaptă încă .
Apoi mi-aş dori curaj şi întâi de toate curajul de a spune NU!.Toată viaţa, din prea multă amabilitate am făcut lucruri care m-au indispus, care nici măcar nu trebuiau făcute de mine. Dar nu pot spune , nu. Sună ciudat dar de ori câte ori vine la mine cineva să îmi ceară un ceva ,deşi ştiu că poate insul nu merită sau uneori mă depăşeşte , plec capul, zâmbesc timid şi spun :,, Da!''
Aş mai vrea...răbdare. Deşi am o vârstă la care mintea ar trebui să-mi fie destul de coaptă şi lucidă , încă nu am răbdare cu chestiile ce mă pasionează. Aş vrea să pot face totul acum, în momentul asta. În viaţa mea parcă nu ar exista un mâine. Mâine care de altfel în multe situaţii a rezolvat totul , dar azi am plâns până mi-au secat lacrimile pentru că nu am putut face cutare lucru. În privinţa asta am rămas un copil. Mă cert singură de multe ori , dar în zadar...
Şi mi-aş mai dori...multe, multe, multe...dar una peste alta zilele mele sunt frumoase aşa cum sunt. Dacă nu ar exista şi nori , ar fi plictisitor, nu ?O viaţă numai cu soare...hmmm prea uniform!

Căci orice cântec are un sfârşit...

Printr-o fericită conjunctură în acest week-end am fost la concertul Michael Bolton la Craiova. M-am dus mai mult de dragul drumului cu prietenii şi al plictiselii ce ştiam că mă va aştepta în cazul în care voi decide să rămân acasă. Îmi plăcea Bolton însă nu îi simţeam muzica foarte aproape de sufletul meu. Nu ştiu de ce. Ar fi trebuit să îl ador , versuri super romantice , ritmuri lente , lascive chiar , şi totuşi...
Ajunsă însă acolo, am intrat într-un soi de transă . M-a prins admosfera fără să vreau. A cântat live, a cântat bine, a cântat ca pentru mine. Nu m-ar fi mirat nici o clipă dacă în timp ce cânta m-ar fi chemat să dansăm împreună. Mi s-ar fi părut firesc. În fond îmi cânta deja trăirile, sufletul, pasiunea.

,, O melodie romantică este unul din drumurile cele mai sigure către sufletul unei femei '' spuse ea la un moment dat. Am zâmbit în gând : ,, Ştie asta deja...''. Răspunsul a venit însă voit încurcat şi naiv. ,, I love playing games'' gândeam.
Dar orice cântec are un sfârşit...iar după , cum trăieşti? Rămas cu amintirea cântecului, parcă singurătatea-i şi mai grea. Rămâne tăcerea. Doar ea e eternă. Şi atunci...la ce bun cântecul privirilor avide de imaginea celuilalt, al mâinilor atinse ca din greşeală, al jocurilor de cuvinte?aud parcă cum vine întrebarea. Pentru că ascultăm cântecul pentru frumuseţea sa şi ar trebui să învăţăm să-l ascultăm cu sufletul deschis şi să ne bucurăm că ne-a fost dat să-l auzim. A asculta un cântec sub ideea ameninţătoare a finalului său îmi pare un păcat de moarte.
Frica este mai rea decât moartea. Moartea va veni oricum...
Sweet october...

Frânturi de gând

Sunt clipe în care uiţi ce înseamnă apropierea unui suflet şi crezi că totul în viaţa asta e o minciună. Apoi într-o zi ploioasă, insuportabilă, când apa pare să îţi fi inundat orice fibră a sufletului tău obosit, ca din adâncurile fiinţei tale auzi ţipătul disperat al altui suflet.Îţi vorbeşte pe limba ta. E aşa aproape de fiinţa ta incât uneori nu ştii dacă cel ce vorbeşte e el sau tu. Îl simţi tremurând de frig şi frică şi nu ştii de tremură cu adevărat sau...eşti tu.
Ai vrea cumva să îi fi mamă, soră, iubită...ai vrea să fi el.


“Numeşte, dacă vrei, cu numele de dragoste afecţiunea pe care o avem noi unul pentru celălalt, dar aceasta să fie dragostea care se cunoaşte în lăcaşul îngerilor, acolo unde numai sufletele ard de focul sfintelor dorinţe.”-GEORGE SAND

Ardere

Dar eu...eu am vazut idei... şi m-am îndrăgostit uneori de ele aşa cum te îndrăgostesti de o femeie. O vezi ,o placi, încerci să o înţelegi, îti intră în viaţă pur şi simplu şi ajungi să iţi dai seama că nu iţi imaginezi cum ai trăit până acum fără ea. Te subjugă , te mistuie, vrei să o auzi rostită ca şi cum ar fi numele iubitei , să o dezvolţi , să o faci sa înflorească în mintea ta ca şi cum nimeni niciodată nu o stăpânise aşa ca tine...deplin. Vrei sa îi anulezi trecutul , ai vrea să o stergi din toate minţile prin care bântuise până la tine , asemenea unei femei despre care eşti sigur că a mai avut zeci de barbaţi, dar îţi doreşti ca tu sa vii în viata ei ca o izbăvire , ca un adevar suprem. Să o simti pentru întâia dată împlinită, completă , înfloritoare...a ta. Să îţi vibreze în minte şi în suflet asemeni unei melodii pe care alţii doar au ascultat-o şi atât dar tu, numai tu ai trecut dincolo de aparenţe descoperindu-i esenţa delicată , suavă şi pasională totodată. Căci o iubesti cu pasiune şi ţi se lipeşte de suflet ca o nebună ce uită de orice convenienţă . Nu mai poţi trăi fără ea de acum încolo şi astfel o discuţi cu prietenii, o dezbaţi , o ,,dezbraci’’ de orice mască ...asta până cînd o alta mai dulce, mai insinuantă , mai pasională te acaparează. Dar nu regreţi , nici tu, nici ea, în fond putea sa nu te fi bântuit niciodată, puteaţi să nu vă atingeţi vreodată sferele de metal ale existenţei voastre. Atunci ar fi fost cu adevarat tragic. Aşa , tu o păstrezi în mintea ta , ca o amintire a unei suave emoţii , iar ea...va ajunge probabil în mintea altcuiva , care la rândul său o va iubi în felul lui şi îi va descoperi poate alta mască.

Aceeaşi...

Eu...eu sunt aşa ,,mică’’, aşa înscrisă în canoane şi cerinţe ale societăţii. Ştii uneori mă privesc pe mine cu un ochi străin parcă . Mă privesc dimineţile mergând spre serviciul meu nemţesc , în fiecare zi, pe aceeasi stradă, acelaşi câine într-o curte , care latră. Nu mă mai sperii de el. La început mi-a fost frică . Nu ştiam dacă e legat sau nu , dacă poate ieşi cumva. Acuma ştiu, cum probabil şi el o ştie prea bine...acelaşi lanţ, aceeaşi cuşcă, aceeaşi curte. Probabil va muri aici. Cred ca dacă aş orbi , aş putea merge fără nici o problemă pe străzi...prin viaţă, pentru că sunt aceleaşi, mereu aceleaşi. Aproape aceiaşi oameni spre treburile lor zilnice , oameni gri , care trec pe lângă tine fără a-ţi lasa nici o impresie. Probabil nici tu lor . Ochii lor sunt stinşi . Încerci să ţi imaginezi copii. Râzând , zburdând , dansând , dorindu-şi sa fie Robin Hood , Cenusăreasa , Don Quijote. Copii aceia cu vise măreţe si zâmbete candide au ajuns ...FUNCŢIONARI ...simplii funcţionari ai statului. Funcţionari ce işi postează fundul într-un scaun în faţa unui computer sau a unui birou, se fac că muncesc pe brânci atâta timp cât şeful este prin preajmă, când de fapt pe lângă documentele elaborate la care par a muncii, în bară aşteaptă mess-ul şi un prieten nerăbdător, de la alt birou evident, care aşteaptă comentarea meciului din seara anterioară sau întâlnirea cu tipa ,,bună'' pe care a agaţat-o.Şi gata! A mai trecut o zi! Ca şi cum am aştepta...ce?Aşteptăm să treacă ore, zile...vieţi să ne dăm seama că ne-am minţit noi pe noi fiind mereu aceeaşi...plictisiţi, obosiţi, indiferenţi faţă de cei de lângă noi, de copii, de soţi, de...noi în definitiv. Parcă nu trăim vieţile pentru noi, ci dintr-un fel de obligaţie. Am fost prinşi într-un soi de perpetuum mobile şi mergem aşa înaintemereu, mereu...aceiaşi.

Waiting for...

Mă gândesc de mult la un blog, dar niciodată nu am avut curajul necesar de a scrie ştiind că s-ar putea ca cineva să citescă.Am scris întotdeauna pentru mine şi doar pentru mine.Nu ştiu ce aş putea putea aduce nou , cu ce aş putea ,,mişca'' un posibil cititor care nu m-ar cunoaşte, nu mi-ar cunoaşte viaţa, temerile, visele.Acum câteva zile însă mi s-a spus să scriu nu pentru a demonstra ceva, ci pentru că asta mă face să mă simt mai bine, mai liberă, mai uşoară.
Într-adevăr simt scrisul ca pe o eliberare. O eliberare de mine, de realitatea în care plutesc. Plutesc...ca puful de păpădie purtat de vânt prin viaţă.
Mă simt uneori nouă , proaspătă, fragedă, încă galbenă şi atunci sunt sigură pe mine, cu gânduri şi aşteptări bine delimitate.De cele mai multe ori însă mă simt prea ,,coaptă’’ , prea albă, prea sensibilă şi atunci mă tem de orice adiere de vânt.
Nu am fost niciodată un om ancorat foarte bine în realitate. Nu am preceput niciodată lucrurile în sensul lor propriu, strict real. Nu am înţeles niciodată pe cei care trec pe lângă răutăţile, meschinăriile vieţii cotidiene fără a fi afectaţi.Simt uneori o durere aproape fizică văzând oameni aşa ,, orbiţi’’ de realitate. Mă ,,dor’’ oamenii ,,goi’’ la fel cât mă pasionează oamenii reali, oamenii ce pot trece dincolo de suprafeţe.A devenit ceva de dimensiunea unui miracol să întâlneşti pe cineva impreună cu care să poţi întinde punţi reale peste suprafeţe.Pe cineva a cărui mască şi dacă există, să fie ceva mai transparentă, mai putin opacă, să poţi zări măcar puţin omul din el.Sunt însă tot mai rare astfel de întâlniri...

Între timp însă ...vorba lui Cohen...I'm waiting for a miracle ...