Cine eşti? Cine sunt?

Oamenii se pot schimba. Am trăit cu gândul asta foarte mult timp atât în anii adolescenţei mele reale, cât şi în anii de adolescenţă întârziată de mai târziu. Am trăit cu speranţa că , pentru o mare dragoste oamenii se schimbă radical rămânând toată viaţa în slujba iubirii pe care o trăiesc. Mă imaginam mereu transformată radical de un bărbat, de acel bărbat care trebuia să fie unicul, ca şi cum nu mai existase nimeni înainte, iar după deja era o chestie imposibilă. Îmi plăcea să cred că o astfel de iubire te metamorfozează într-un om mai bun, mai blând, un om capabil de a oferi totul ceiluilat. Mi-au trebuit zeci de ani şi un ocean de lacrimi să înţeleg că lucrurile nu stau deloc aşa. Într-adevăr, oamenii se schimbă de-a lungul vieţii, dar foarte puţini
( şi zic asta pentru că încă nu am capitulat definitiv de la ideea de iubire absolută) reuşesc să se păstreze aceeaşi ca la începutul marii lor poveşti de dragoste. Se schimbă datorită noilor provocări la care sunt supuşi şi nu pentru că ar dori să îi facă pe plac celuilalt. Şi uite aşa, după ceva ani împreună, ajungi să te întrebi : ,, Cine eşti? Cine sunt?". Ajungi să îţi hrăneşti iubirea cu amintiri de clipe frumoase şi să iubeşti ceea ce a fost cândva cel de lângă tine. Şi în aceste condiţii de trezire bruscă şi dură la realitate, mă repet şi spun că,după părerea mea, doar oamenii cu un fond interior asemănător pot rezista frumos timpului împreună. Aşa că am învăţat să nu mai visez că voi schimba pe cei de lângă mine , pentru că eu la rândul meu nu mă pot schimba total aşa cum aş vrea. Am învăţat că dacă îţi place un om aşa cum e , real, fără a dori să îţi facă pe plac sau să îţi hrănească iluziile , ci doar să îi pese şi să te iubescă la rândul său, doar atunci iubirea poate fi autentică şi nu necesită tot felul de artificii romanţate pentru a ascunde ceea ce de fapt lipseşte.

Chasing emotions

Tu , eu şi întunericul. Totul ca într-un început de lume. Un singur suflet, o singură suflare, simt ritmul inimii potrivindu-se după al tău. Degetele tale sunt picături de rouă pe frunze neatinse...Pierderi...regăsiri...şoapte firave. Întrebări şi răspunsuri fulgerătoare întrerupte de priviri umede şi zâmbete de copil. Cuvintele pălesc în spatele trăirilor, emoţiilor, imaginilor. Mă joc, ameţesc ca într-un carusel. Mi-e frică . Se învârte lumea cu mine şi eu o dată cu ea . Primăvara e în delir. Am o senzaţie de portocaliu pe piele şi îmi e bine şi frică şi cald.

Ţi-e frig? Nu te teme. O să vină dimineaţa în curând. O să fie bine.

Soarele străbate prin perdele şi mă acoperă cu raza lui galbenă. Zâmbesc...iar...după sute de ani...

Ai să ştii...

Ne jucăm muţi un joc absurd, cu mâinile unul spre altul în noapte. Încercăm să ne intuim în întuneric. Încercăm să ne dezbrăcăm de suprafeţe. Eu te îmbrăţisez cu sufletul, cu toţi nasturii desfăcuţi. Dansăm împreună un dans al gândurilor noastre neştiute. Plutesc şi mă las dusă de tine spre nicăieri . Alunecăm pe lângă ceilalţi ca şi cum am fi acolo, dar suntem doar în noi, doar noi amândoi şi tăcerile noastre, din care citim gânduri cât sute de cuvinte... E oare prea târziu sau prea devreme...pentru tot ceea ce putea fi?

Niciodată să nu te închizi până sus. Să pot pătrunde între gândul şi inima ta. Să plutesc acolo departe de realitate.