Aceeaşi...

Eu...eu sunt aşa ,,mică’’, aşa înscrisă în canoane şi cerinţe ale societăţii. Ştii uneori mă privesc pe mine cu un ochi străin parcă . Mă privesc dimineţile mergând spre serviciul meu nemţesc , în fiecare zi, pe aceeasi stradă, acelaşi câine într-o curte , care latră. Nu mă mai sperii de el. La început mi-a fost frică . Nu ştiam dacă e legat sau nu , dacă poate ieşi cumva. Acuma ştiu, cum probabil şi el o ştie prea bine...acelaşi lanţ, aceeaşi cuşcă, aceeaşi curte. Probabil va muri aici. Cred ca dacă aş orbi , aş putea merge fără nici o problemă pe străzi...prin viaţă, pentru că sunt aceleaşi, mereu aceleaşi. Aproape aceiaşi oameni spre treburile lor zilnice , oameni gri , care trec pe lângă tine fără a-ţi lasa nici o impresie. Probabil nici tu lor . Ochii lor sunt stinşi . Încerci să ţi imaginezi copii. Râzând , zburdând , dansând , dorindu-şi sa fie Robin Hood , Cenusăreasa , Don Quijote. Copii aceia cu vise măreţe si zâmbete candide au ajuns ...FUNCŢIONARI ...simplii funcţionari ai statului. Funcţionari ce işi postează fundul într-un scaun în faţa unui computer sau a unui birou, se fac că muncesc pe brânci atâta timp cât şeful este prin preajmă, când de fapt pe lângă documentele elaborate la care par a muncii, în bară aşteaptă mess-ul şi un prieten nerăbdător, de la alt birou evident, care aşteaptă comentarea meciului din seara anterioară sau întâlnirea cu tipa ,,bună'' pe care a agaţat-o.Şi gata! A mai trecut o zi! Ca şi cum am aştepta...ce?Aşteptăm să treacă ore, zile...vieţi să ne dăm seama că ne-am minţit noi pe noi fiind mereu aceeaşi...plictisiţi, obosiţi, indiferenţi faţă de cei de lângă noi, de copii, de soţi, de...noi în definitiv. Parcă nu trăim vieţile pentru noi, ci dintr-un fel de obligaţie. Am fost prinşi într-un soi de perpetuum mobile şi mergem aşa înaintemereu, mereu...aceiaşi.