miercuri, 30 septembrie 2009

Aceeaşi...

Eu...eu sunt aşa ,,mică’’, aşa înscrisă în canoane şi cerinţe ale societăţii. Ştii uneori mă privesc pe mine cu un ochi străin parcă . Mă privesc dimineţile mergând spre serviciul meu nemţesc , în fiecare zi, pe aceeasi stradă, acelaşi câine într-o curte , care latră. Nu mă mai sperii de el. La început mi-a fost frică . Nu ştiam dacă e legat sau nu , dacă poate ieşi cumva. Acuma ştiu, cum probabil şi el o ştie prea bine...acelaşi lanţ, aceeaşi cuşcă, aceeaşi curte. Probabil va muri aici. Cred ca dacă aş orbi , aş putea merge fără nici o problemă pe străzi...prin viaţă, pentru că sunt aceleaşi, mereu aceleaşi. Aproape aceiaşi oameni spre treburile lor zilnice , oameni gri , care trec pe lângă tine fără a-ţi lasa nici o impresie. Probabil nici tu lor . Ochii lor sunt stinşi . Încerci să ţi imaginezi copii. Râzând , zburdând , dansând , dorindu-şi sa fie Robin Hood , Cenusăreasa , Don Quijote. Copii aceia cu vise măreţe si zâmbete candide au ajuns ...FUNCŢIONARI ...simplii funcţionari ai statului. Funcţionari ce işi postează fundul într-un scaun în faţa unui computer sau a unui birou, se fac că muncesc pe brânci atâta timp cât şeful este prin preajmă, când de fapt pe lângă documentele elaborate la care par a muncii, în bară aşteaptă mess-ul şi un prieten nerăbdător, de la alt birou evident, care aşteaptă comentarea meciului din seara anterioară sau întâlnirea cu tipa ,,bună'' pe care a agaţat-o.Şi gata! A mai trecut o zi! Ca şi cum am aştepta...ce?Aşteptăm să treacă ore, zile...vieţi să ne dăm seama că ne-am minţit noi pe noi fiind mereu aceeaşi...plictisiţi, obosiţi, indiferenţi faţă de cei de lângă noi, de copii, de soţi, de...noi în definitiv. Parcă nu trăim vieţile pentru noi, ci dintr-un fel de obligaţie. Am fost prinşi într-un soi de perpetuum mobile şi mergem aşa înaintemereu, mereu...aceiaşi.

luni, 28 septembrie 2009

Waiting for...

Mă gândesc de mult la un blog, dar niciodată nu am avut curajul necesar de a scrie ştiind că s-ar putea ca cineva să citescă.Am scris întotdeauna pentru mine şi doar pentru mine.Nu ştiu ce aş putea putea aduce nou , cu ce aş putea ,,mişca'' un posibil cititor care nu m-ar cunoaşte, nu mi-ar cunoaşte viaţa, temerile, visele.Acum câteva zile însă mi s-a spus să scriu nu pentru a demonstra ceva, ci pentru că asta mă face să mă simt mai bine, mai liberă, mai uşoară.
Într-adevăr simt scrisul ca pe o eliberare. O eliberare de mine, de realitatea în care plutesc. Plutesc...ca puful de păpădie purtat de vânt prin viaţă.
Mă simt uneori nouă , proaspătă, fragedă, încă galbenă şi atunci sunt sigură pe mine, cu gânduri şi aşteptări bine delimitate.De cele mai multe ori însă mă simt prea ,,coaptă’’ , prea albă, prea sensibilă şi atunci mă tem de orice adiere de vânt.
Nu am fost niciodată un om ancorat foarte bine în realitate. Nu am preceput niciodată lucrurile în sensul lor propriu, strict real. Nu am înţeles niciodată pe cei care trec pe lângă răutăţile, meschinăriile vieţii cotidiene fără a fi afectaţi.Simt uneori o durere aproape fizică văzând oameni aşa ,, orbiţi’’ de realitate. Mă ,,dor’’ oamenii ,,goi’’ la fel cât mă pasionează oamenii reali, oamenii ce pot trece dincolo de suprafeţe.A devenit ceva de dimensiunea unui miracol să întâlneşti pe cineva impreună cu care să poţi întinde punţi reale peste suprafeţe.Pe cineva a cărui mască şi dacă există, să fie ceva mai transparentă, mai putin opacă, să poţi zări măcar puţin omul din el.Sunt însă tot mai rare astfel de întâlniri...

Între timp însă ...vorba lui Cohen...I'm waiting for a miracle ...