Uităm

Simţeam acut nevoia unei cărţi, unui film, unui om care să mă zguduie din temelii. Care să îmi dezvăluie ceva nou, ceva incitant, ceva deosebit de lentoarea, liniştea şi admosfera călduţ- leneşă a ultimelor luni. Mă învârteam aşa între oameni drăguţi, între cărţi frumoase, dar fără puterea de a răzbate până la fibrele sufletului mele însetate de ,,altceva’’, filme decente dar departe de a stârni o furtună şi nevoia de a discuta aprins ca în trecut, în mine.
Când X. mi-a adus cartea, am ezitat, fiind deja avertizată că, Monica Lovinescu, căci despre un roman al său este vorba, este o scriitoare anticomunistă, cărţile sale având caracter de jurnal. Nu sunt un mare fan al scrierilor tip jurnal şi nici al celor de un realism strict, eu având credinţa că fără un dram de vis şi nebunie, viaţa ar fi practic imposibil de trăit.
Aşa că am deschis ,, Cuvântul din cuvinte’’ târziu după ce o primisem, căci mai primisem şi alte cărţi de la X., cărţi bune de altfel, şi decisesem să le citesc pe acelea întâi. M-a frapat întâi de toate stilul învăluitor al cărţii, cuvintele din spatele cuvintelor. Probabil că dacă cineva ar încerca să citească doar un pasaj al cărţii despărţindu-l de restul poveştii, mare lucru nu ar înţelege. Cartea tratează într-un mod atât de delicat, poetic chiar aş putea spune, alegoric, vicierea şi condamnarea valorilor, fie ele morale sau intelectuale. Ceea ce m-a frapat însă, nu este faptul că perioada comunistă trata în acest mod intelectualii şi oamenii ale căror valori nu corespundeau sistemului, ci faptul că ,,nivelarea’’ respectivă, impusă atunci de sistem, există şi acum impusă însă de ,,majoritatea’’ comodă, plictisită, prea blazată pentru a încerca să vadă altceva dincolo de viaţa cotidiană, de zbaterea pentru ziua de mâine. Aşa m-am trezit îngrozită că noi, cei de azi, în goana noastră prin viaţă , ne învăţăm copii ce înseamnă tupeul, dar uităm să îi învăţă că adevărata îndrăzneală este aceea de a crede în visele tale până la capăt. Uităm să îi învăţăm că în spatele succesului şi afirmării trebuie să stea bunătatea, modestia şi iubirea de oameni. Uităm să le spunem că expresia ,, a întoarce celălalt obraz’’ nu e doar o vorbă şi în nici un caz nu se referă la laşitate, ci chiar la putere, putere spirituală. Uităm să le spunem că puternic nu-i cel ce dă cu pumnul, ci cel ce schimbă lumea prin ascuţimea minţii şi blândeţea sufletului. Uităm...uităm şi apoi spunem sus şi tare că ne dorim o lume mai bună pentru copii noştri. O lume construită pe ce fel de valori? Pe cele care am uitat să-i învăţăm că există?

Îmi doresc

Îmi doresc să mă trezesc zâmbind, continuând în realitate visul frumos de noaptea trecută. Îmi doresc să nu mai plouă, să văd mai des curcubeul, să văd iubiri ce durează o viaţă, să văd copii fericiţi, să văd mame luminate de iubire, oameni luminaţi de înţelepciune, de înţelegere. Îmi doresc să reînvăţăm să iubim autentic, real, nu pentru noi, ci pentru celălat, pentru ca lui să îi fie bine. Îmi doresc să învăţăm să dăruim, să dăruim din suflet, nu din obligaţie. Îmi doresc să reînvăţăm să visăm, pentru că visele chiar se pot transforma în realitate. Am uitat sau ne temem să mai visăm. Ne temem să luptăm pentru visele noastre şi ne facem fericiri mărunte din cioburi de vise.
Îmi doresc să pot privi viaţa prin ochi de copil. Să mă bucur de răsărit, de o îmbrăţişare caldă, să cred în minuni, să am încredere în oameni , să iau fiecare zi ca un nou început.

Poveste de adormit copilul din mine

Noapte agitată, când somnul parcă nu vroia să vină în nici un chip.M-am învârtit ore întregi între cerşafuri, fără să pot prinde firul unei idei care să mă ducă spre vis. Şi brusc, mi-am amintit o poveste.O poveste ce mă adormea în nopţile fierbinţi ale unei veri trecute.
O poveste despre o stâncă. O stâncă răsărită parcă de nicăieri, într-un pustiu. O stâncă dură, rece, nemângâiată vreodată. A îndrăznit să creadă că are şi ea dreptul la fericire. A iubit întâi Soarele strălucitor şi măreţ, dar el în trufia lui şi din prea plinul de sine i-a acceptat iubirea doar pentru a se admira în suprafaţa netedă a stâncii. A iubit apoi vântul, dar în curând mângâierea lui se transformă în biciuri ale pielii sale sângerânde de piatră. Dezamăgită şi tristă stânca nu spera că vreodată va putea iubi real, autentic, cu întreg sufletul ei de granit.
Impresionat de suferinţa stâncii, Dumnezeu lăsă să-i pice o lacrimă, lacrimă ce ajunse ca o mângâiere suavă pe vârfurile golaşe ale stâncii făcând-o să tresară. Era cea cel mai firav şi delicat lucru pe care îl văzuse vreodată. Mică, stingheră, lacrima îşi făcu loc în inima de piatră. Stânca o îmbrăţişă cu toată căldura, o protejă şi o alintă în braţele sale până ce lacrima se prefăcu în râu, apoi în fluviu, apoi în stropi de ploaie ce mângâiau stânca suav şi tandru. Întâi de toate însă, stânca îi simţea mângâierile direct în suflet, ca şi cum o mână nevăzută i-ar fi alintat, sărutat, iubit inima de piatră.
Am adormit aşa, cu un sentiment de bine, de linişte, de cald, de împăcare. Am adormit zâmbind.

Ratare vs.împlinire

Zilele trecute am fost acuzată cum că sunt atrasă în mod aproape maladiv de aşa-zişii rataţi, fie ei bărbaţi sau femei. Îmi fac prieteni rataţi, îmi plac bărbaţii rataţi, citesc cărţi scrise de nişte rataţi. Să fie oare aşa?
Da, aşa e dacă ratat înseamnă altfel. Dacă ratat înseamnă că respectivul, nu respectă întocmai reţetele unanim acceptate de marea masă a plictisiţilor şi comozilor despre fericire.
Îmi venea să îl iau de guler pe respectivul moralist şi să îi urlu :,, Mister, ce înseamnă pentru dumneata ratarea? Crezi că eşti mai bun decât rataţii mei pentru că ai un fizic de invidiat, pentru că ai carismă cât pentru zece, un apartament frumos mobilat, o soţie zâmbitoare , un copil frumos şi maşina la scară? Crezi că eşti împlinit dacă te invidiază zeci de oameni cărora le prezinţi doar suprafaţa ta zâmbitoare? ’’
Sărac e omul a cărui fericire stă în aprecirea celorlalţi.
Eu cred că sunt atrasă de OAMENI, pentru că întâlnesc atât de puţini din ,,specia’’ asta în ultimul timp încât profit de prezenţa celor pe care am avut şansa să îi întâlnesc pentru a-mi îmbogăţi sufletul cu frumuseţea lor delicată, lipsită de orice strălucire publică. Iubesc oamenii frumoşi, oamenii reali, oamenii care se îndoiesc, oamenii ce îşi pun întrebări, oamenii cărora le e frică, oamenii care suferă, oamenii cu adevărat vii.
Încerc să nu bagatelizez suferinţa nimănui doar pentru că eu , în trecut, am suferit poate mai mult. Încerc să nu judec oamenii prin prisma propriilor mele valori şi experienţe. Încerc să nu dau cu pietre când pot ridica pe cineva. Încerc să iert, nu doar să uit.
Nu îmi iese mereu, greşesc şi eu, mă las şi eu uneori prinsă de bârfe ieftine şi judecăţi de valoare, dar de cele mai multe ori încerc să fiu om şi să apreciz oamenii pentru ceea ce sunt cu adevărat dincolo de orice aparenţă.

Regăsiri

Azi la cafea un soare înşelător. Ar părea cald şi bun dacă l-ai privi din liniştea somnoroasă a camerei tale. Copacii sunt aşa frumoşi, cu frunzele lor galbene în lumina acestui soare întârziat parcă dintr-un început de toamnă. Afară însă vântul îmi înfioară obrajii, făcându-mă să îmi strâng şi mai tare fularul în jurul gâtului.
Mergând spre serviciu mă gândesc la oamenii ce au trecut prin viaţa mea, oameni care au lăsat cu adevărat urme, oameni a căror savoare îţi rămâne veşnic în minte, indiferent dacă îţi mai sunt aproape sau nu. Ne lăsăm prinşi cu toţii în vieţile noastre şi uităm pentru ceva timp unii de alţii. Ne reântâlnim , ne redescoperim şi ne dăm seama că suntem mai bogaţi avându-ne unul pe altul chiar şi acolo în amintire, într-un ungher mic şi ascuns al sufletului nostru, pe care parcă îl uităm prea des închis.

Noiembrie

Noiembrie.O nouă zi, iarăşi ploaie. O zi ce îmi promite linişte şi calm. Rămân eu şi visele mele.
Stau lângă fereastră cu gândul departe....Îmi vin în minte frânturi de discuţii, frânturi de imagini.
,, Nu ai mască?''
,,Tu ai?’’
,,Nu, dar mi-aş dori. E mai sigur aşa.’’
,,E mai sigur cu mască, măcar nu se vede că suferi, nu?’’ îmi trecea un gând nebun prin minte. L-am reţinut la timp. Slavă Domnului! Doar suntem persoane cerebrale, ce naibii!

Mă chinui să termin ,, Prietenii mei, iubirile mele’’ a lui Marc Levy. Nu pot. Prea realistă şi directă pentru mine. Haioasă în unele locuri, dar nu mă mişcă, e scrisă într-o limbă străină sufletului meu. Ei i-a plăcut. Totuşi suntem atât de diferite! Dar îmi e dragă, poate pentru că e tot ce eu nu pot fi: independentă, simpatică, atentă cu toţi cei din jur.Un om ce emană căldură, ce emană o stare de bine, de comfort. Îmi mai e dragă pentru că în programul ei încărcat îşi face timp să citească şi apoi să îmi împrumute şi mie cărţile. O simt mai aproape de mine decât pe ceilalţi. Cu ea măcar împărtăşesc impresii. Cu ei, dialogurile sunt atât de sterile uneori.

Dar e noiembrie ...şi e bine şi cald şi calm aici la mine. Îmi place ploaia, frunzele galbene încărcate de apă, oamenii alergând pe străzi undeva în vieţile lor calde şi comode, îmi place mirosul de cărţi vechi de aici , îmi plac amintirile mele, îmi place poezia acestei zile.

Neant

Abia acum înteleg ceva ce tu îmi spuneai de mult, iar eu în infantilitatea mea candidă nu puteam pricepe.Înteleg cum uneori viaţa are gust de moarte , existenţa are gust de ratare, iar tu...ai gustul neantului.Un gust scârbos, amărui, lipicios...ţi se prinde de aripi si te trage în jos, tot mai jos spre abisul mediocrităţii, abrutizării. În final ajungi să te supui ca un orb, LUTULUI.Te târăsti prin camere prost aerisite de spital , mananci, bei din căni prost spălate intr-o baie plină de gândaci, mucegai şi mirosuri pestilenţiale. Dar vrei să trăiesti şi lupţi, lupţi, lupţi...pentru ce? Esti mort de mult timp, ai doar iluzia vieţii, o viaţă de ...plantă. O viaţă fizică şi atât . Ajungi să nu te mire dacă într-o zi o bucată din tine ar cădea pe podea...asta e ...ai putezit...ăsta e cursul...

Noi suntem toată lumea :)

Nu am ştiut niciodată măsura iubirii. Nu am putut să iubesc lasându-mi într-un ungher al sufletului o portiţă de scăpare. M-am dăruit cu totul, am pus în joc toţi aşii pe care în mod normal o femeie decentă şi cerebrală i-ar ţine bine ascunşi în mânecă. Am zâmbit prea mult când poate nu se făcea, am suferit ca un câine în nopţile mele de singurătate. Am trăit, am murit şi am înviat iar de sute de ori . Am iubit cu patima şi frenezia unei nebune tot ce e frumos şi tot ce am crezut că merită iubit la un moment dat.
Am fost dezamăgită, dar am mers mai departe şi am iubit iar şi iar şi...
Am copleşit realmente pe cel iubit.
Trăiesc şi acum cu frica iubirii exagerate, chiar şi acum când îmi e acceptată din plin, aşa posesivă cu e , ca o Ofelie nebună. Şi acum când ochii mei întâlnesc ochii lui avizi de imaginea mea, când braţele mele îl cuprind în fiecare noapte, iar el se cuibăreşte şi mai bine în strânsoarea lor caldă şi tandră, când declaraţiile mele primesc cel mai dulce , cald şi real răspuns dintre toate câte le-aş putea primi, când fără să cer primesc totul, când îmi spune înainte de culcare :,, Te iubesc, mami! Noi suntem toată lumea!’’