Veşnicia

Plecată dintr-o lume în plină viteză, o lume a maşinilor şi prafului lasat în urmă de ele, a agitaţiei şi nebuniei oraşului, simţeam că mă nasc acolo a doua oară, într-o nouă lume în care ai timp să observi miracolul creşterii firului de iarbă, miracolul celor mai gustoase piersici verzi din lume, al mirosului de muşeţel şi al razelor de soare ce te mângâie jucăuş dimineaţa.
Puteam rămâne acolo o veşnicie fără să mă satur să admir pomii, iarba, florile, câmpurile cu maci şi mai presus de orice oamenii. Oameni vii, reali, autentici, calzi, blânzi, oameni care păşesc cumpătat prin viaţă aşa cum păşesc pe uliţă. Care ştiu că existenţa este mai mult decât zbatere continuă, iar măreţia lor vine tocmai din faptul că nu sunt conştienţi de ceea ce sunt, de ceea ce au. Trăiesc acolo, firesc, ca la început de lume. Familii unite, care au căpătat înţelepciunea de a se accepta aşa buni, răi, imperfecţi, cum sunt, dar sunt ei, membrii ai aceleiaşi familii şi îşi poartă de grijă unii altora ca într-un stup.
M-au emoţionat până la lacrimi mirosul verde al dimineţii, răcoarea dulce a serii, cloşca grijulie cu puii ei cam alintaţi :) , vocea lui în timp ce îmi citea , eu, el, acolo, în pacea şi lumina acelui loc, acelei zile. Am avut tot timpul senzaţia că vreau să opresc timpul pentru a integra pe de-a-ntregul imagini, senzaţii, trăiri, în sufletul şi mintea mea sau poate pentru a mă integra eu aşa cum sunt mică, fragilă, speriată în lumea aceea de basm.

De ce aruncăm cu pietre?

Am descoperit mai de mult, dar de curând mi s-a demonstrat încă o dată cât de conformişti şi speriaţi de nou pot fi oamenii. E de ajuns să îi pui într-o situaţie un pic deosebită de cele comune şi pac! sunt deblusolaţi fie că o spun clar şi tare, fie că doar zâmbesc încurcaţi şi încordaţi ne ştiind cum să reacţioneze. Recunosc că e unul dintre cele mai mari vicii ale mele să pun oamenii, mai ales pe cei foarte sobrii şi înscrişi în canoane, în situaţii dificil de depăşit cu sobrietate. Îmi place să îi privesc căutând căi cât mai elegante şi decente de a ieşi din încurcătură.
Am observat conformismul lor întâi de toate din maniera prin care îi judecă pe ceilalţi sau în modul în care se zbat să fie acceptaţi de societatea aşa-zis normală. Toţi au aspiraţii şi ţeluri parcă trase la indigo sau dacă nu le au, nu au curajul de a afirma că vor altceva de la viaţă de frică că îşi atrag animozităţile micii sau marii societăţi ,,normale" în care se învârt. Oamenii au tendinţa de a accepta mai uşor eşecul decât fericirea semenilor, mai ales dacă fericirea sare un pic din tiparele clasice ale familiilor patriarhale, tipare care trebuie să recunoaştem că încă sunt foarte bine înrădăcinate în conştiinţa multora. Aşa că am auzit de multe ori şi în multe cercuri un ,,Săracul X. a fost înşelat, păcat, merita mai mult. Era băiat bun." zise cu atâta îngăduinţă şi simpatie încât ai fi crezut că real le pasă de domnul în cauză. Asta până trece o vreme de la eveniment. În puţin timp, comentariile devin de genul ,, Ăsta oare are de gând să rămână singur toată viaţa?" şi imediat se găsesc prieteni binevoitori care să îi sară în ajutor prezentându-i pe duduia Z sau Y asta doar din necesitatea intrinsecă a cupidonului respectiv de a-l vedea ,, în rândul lumii" şi pe amicul ,,neaşezat". Iar în cazul în care sărmanul ,,subiect" aspiră şi el la condiţia de aş făuri singur viitoarea fericire, iar duduia nu este tocmai una din cele vizate de bunii săi prieteni, vorba aceea, ,,Să-l ferească Sfântul!". Parcă şi aud :,,Ai văzut măi? Poţi să crezi? Cu aia măi?"
Aşa că rămân cu întrebarea :,,Ce ne determină să judecăm şi de unde frica de a nu fi în rândul lumii?" Şi tot eu îmi răspund că probabil toate vin din nemulţumirea noastră interioară , căci ce am mai vorbii noi dacă nu am avea un astfel de amic pe care să îl judecăm şi disecăm? Şi apoi...cum ne-am simţi noi dacă cei de lângă noi ar fi fericiţi iar noi ne-am trăi doar vieţile nostre mici şi fricoase şi laşe.
E mai usor sa urăşti decat sa ierti,e mai uşor să dai cu pietre decât să ridici pe cineva, e mai uşor să uiţi decât să ierţi. Facem toate astea ca o razbunare pentru esecurile noastre, ca o garanţie a faptului că nu suntem singurii care suferă şi totuşi...în sufletul nostru suntem aşa singuri. Doar noi şi suferinţa noastră .Şi pot fi zeci de oameni ce suferă în jur si tot doare.

Cuvinte mari

Recunosc cu sfială că sunt un om al cuvintelor mari. Am obiceiul de a spune cuvinte mari , ca de exemplu te iubesc sau eşti totul pentru mine, prinsă în vraja unui moment. Şi aproape întotdeauna spun aceste cuvinte în speranţa unui răspuns la nivelul declaraţiilor mele înflăcărate. Sunt un om care spune, vrea să primească şi se îmbată de cele mai multe ori, cu cuvinte mari. Am realizat însă de curând că nu cuvintele fac oamenii şi a aştepta declaraţii toride de la celălalt doar pentru că filmele vizionate sau cărţile citite îţi revin în minte în acele momente şi spun că ar fi timpul cumva pentru o mare declaraţie, este o mare păcăleală pe care ţi-o aplici singur. Apoi cu siguranţă, cuvintele mari, cuvintele ce exprimă sentimentele noastre cele mai pure şi profunde, spuse în loc de salut, la fiecare apel telefonic sau pupic casnic, se bagatelizează.
Aşa că am decis să nu mai împart cuvinte mari în drepta şi în stânga fără a fi sigură de autenticitatea lor. Pentru că astfel de jocuri de cuvinte pot schimba vieţi, pot răni chiar mai târziu, deşi scopul tău nu era nici pe departe acesta. Şi nici pentru mine şi sufletul meu nu vreau să mai aplic păguboasa expresie ,,minte-mă frumos!". Nu mai vreau iluzii de sentimente doar pentru că par măreţe. Vreau sentimente şi trăiri autentice chiar dacă nivelul lor nu seamănă celor din cărţile romanţioase citite. Aşa că prefer să spun un simplu, dar sincer : ,,Îmi eşti drag!" decât ,, Te iubesc până la cer şi înapoi!", pentru că o astfel de iubire implică multe trăiri, sentimente si experienţe pe care nu ştiu dacă le-am trăit sau le voi trăi vreodată.

And so it is...

Îmi ţipă cuvinte în minte , cuvinte pe care nu vreau sa le aud. Cum faci când gândul tău te ceartă, când graniţa dintre bine şi rău este aşa de transparentă încât de abia o zăreşti şi nici nu eşti sigur că aceea este? Cum ştii că ai pierdut totul...sau ai câştigat totul?