Noi suntem toată lumea :)

Nu am ştiut niciodată măsura iubirii. Nu am putut să iubesc lasându-mi într-un ungher al sufletului o portiţă de scăpare. M-am dăruit cu totul, am pus în joc toţi aşii pe care în mod normal o femeie decentă şi cerebrală i-ar ţine bine ascunşi în mânecă. Am zâmbit prea mult când poate nu se făcea, am suferit ca un câine în nopţile mele de singurătate. Am trăit, am murit şi am înviat iar de sute de ori . Am iubit cu patima şi frenezia unei nebune tot ce e frumos şi tot ce am crezut că merită iubit la un moment dat.
Am fost dezamăgită, dar am mers mai departe şi am iubit iar şi iar şi...
Am copleşit realmente pe cel iubit.
Trăiesc şi acum cu frica iubirii exagerate, chiar şi acum când îmi e acceptată din plin, aşa posesivă cu e , ca o Ofelie nebună. Şi acum când ochii mei întâlnesc ochii lui avizi de imaginea mea, când braţele mele îl cuprind în fiecare noapte, iar el se cuibăreşte şi mai bine în strânsoarea lor caldă şi tandră, când declaraţiile mele primesc cel mai dulce , cald şi real răspuns dintre toate câte le-aş putea primi, când fără să cer primesc totul, când îmi spune înainte de culcare :,, Te iubesc, mami! Noi suntem toată lumea!’’