Femeie-copil :)

Sunt un om care nu se adaptează uşor. Un om nu foarte sociabil. Cu toate astea sunt dependentă de oameni. De oamenii de lângă mine. Poate tocmai handicapul meu social, dacă pot să îl numesc aşa, mă face dependentă de oamenii dragi mie, de cei apropiaţi, de cei care ştiu că îmi vor doar binele. Ştiu că nu-i în regulă. Ştiu că se poartă femeile independente, femeile de succes, cu cariere răsunătoare, cele care se descurcă, care dau din coate, care răzbesc prin lumea asta nebună în care trăim. Am o prietenă ce corespunde în totalitate acestui gen de femeie. O invidiez sincer, fără răutate, o susţin când îmi cere părerea. O aud vorbind foarte sigură pe ea despre probleme de serviciu complicate, despre şedinţe la care participă , despre programul ei încărcat în care uneori face loc şi unor randez vous-uri.Ştiu că aşa trebuie să fie o femeie a societăţii actuale.
Ştiu că femeile-copil, fragile, introvertite , sunt depăşite ca şi model. Ştiu că e greu de suportat o femeie care visează iubiri ce durează o viaţă şi chiar dincolo de ea. Ştiu că sunt un model expirat, cu care nici un om matur şi stabil emoţional nu şi-ar bate capul. Cu toate astea sunt atât de fericită când găsesc oameni cu care pot rezona, oameni pe care îi pot atinge cu mintea şi sufletul meu. Ştiu că sunt puţini, însă sunt reali şi îi iubesc . Ştiu că dacă ar fi să cad, mâna lor ar fi acolo gata să mă prindă, pe mine, aşa cum sunt femeie-copil, ciudată, imatură emoţional şi totuşi capabilă să iubesc,, până la cer şi înapoi’’.

Gânduri...dincolo de cuvinte

Stăteam la masă, sorbind din ciorba delicioasă, privind prin persoanele de lângă mine, răspunzând habar nu am ce, doar pentru a nu părea că îi ignor. Îi auzeam vorbind, râzând şi mă întrebam : ,, Sunt eu defectă?’’.
Păi cu siguranţă sunt pentru că în seara aceleiaşi zile îl aud spunându-mi: ,, De ce treci aşa greu peste? Cum de nu înebuneşti?". Păi cum aş putea altfel? Eu, care am aşa puţini oameni apropiaţi sufletului meu...
Discuţii multe, ca de fiecare dată. Mereu discutăm, mereu ne spunem părerile . Mereu ne ascundem fricile, mereu aceleaşi întrebări, mereu aceleaşi acuze...mereu aceleaşi scuze. Mereu tulburări în sufletul şi mintea mea care ,, gândeşte prea mult".
Mă întreb mereu ce se ascunde dincolo de cuvinte. Ce taină au cuvintele? Acoperă răni, alintă suflete, iubesc în taină, fugă şi nerăbdare, urlă înăuntrul lor, neputând fi înlocuite cu altele pentru că ,,nu se face’’? Mă tulbură uneori jumătăţi de fraze, mă tulbură partea nerostită pe care o pot intui. Mă tulbur eu jucând jocuri de cuvinte, gesturi, măşti. Mă tulbur pentru că am mai jucat şi eu astfel de jocuri. Dar nu mă pot lipsi încă de joc, fie el şi cel al cuvintelor, pentru că în fond sunt încă un copil. :)