Dreptul la fericire

Am vazut un film... Ea îi spune la un moment dat : ,, M-am rătăcit într-un vis frumos pentru un timp. Dar...doar m-am rătăcit.’’ M-am gândit atunci :,, Oare de ce visele frumoase nu durează? De ce nu ne putem transforma întreaga viaţă într-un vis frumos?’’
Văd tot mai des oameni ce renunţă la vise, la idealuri, care sunt atât de departe de ceea ce îşi doreau, încât abia dacă îşi mai aduc aminte că, o dată, au îndrăznit să spere că viaţa lor va fi o permanentă primăvară luminoasă. O dată cu maturizarea, văd cum vine şi resemnarea, compromisurile, tristeţea. Sunt oameni cărora li se pare normal să lase tot timpul de la ei, să plece în permanenţă capul, să creadă că lor nu li se cuvine să fie fericiţi. Mintea mea nu poate şi nu vrea să creadă că fericirea nu este posibilă, rămânând doar la stadiu de ideal. Nu suntem noi oare produsul propriilor bariere? Nu suntem noi cei care ne autoimpunem o viaţă care deşi nu ne aduce fericire, ne mulţumeşte totuşi pentru că ne integrează într-o societate aşa- zis normală? Nu suntem noi cei crescuţi şi educaţi într-o societate ca un pat al lui Procust , ce taie şi mutilează orice aripă deschisă mai mult decât este permis? Eu vreau să zbor şi să îmi deschid aripile larg, cât pot de larg, fie că sunt aripi de fluture sau de şoim şi atunci în copilăria mea întârziată îmi spun: ,,Fericirea TREBUIE să existe!’’

Aş vrea...

Aş vrea să mă ascunzi sub tâmplele tale ,să văd colţul de rai spre care ţi se deschid ochii în fiecare dimineaţă, să te pot saluta de acolo...

...

Am citit-o astăzi şi nu m-am putut abţine să nu o împart cu voi :)

TREI ÎNGERI

Trei îngeri zboară’n asfinţit ;
Doi tac si unul a grăit :

E liniştea atât de mare...
Aud a florilor suflare.

Trei îngeri zboară’n asfinţit ;
Doi tac si unul a şoptit :

E liniştea atăt de sfântă...
Aud şi stelele cum cântă.

Trei îngeri zboară’n asfinţit ;
Doi tac si unul s-a gândit :

Ce sgomote înfricoşate...
Aud o inimă ce bate.


Ion Pillat

Priviri

Întotdeauna am crezut că cel mai bine poţi cunoaşte oamenii după ochii lor, după modul în care privesc, după felul în care le,,râd’’privirile. Am întâlnit în viaţa asta milioane de ochi, milioane de priviri. Cele mai multe au trecut pe lângă mine fără a însemna ceva, fără a mă marca. Ochii oamenilor ce trec pe stradă spre exemplu. Ochi cu care te intersectezi ocazional fără a însemna ceva mai mult decât un simplu contact vizual.
Au fost însă ochi care m-au bântuit realmente, care m-au obsedat, care m-au subjugat, care mi-au umplut visele şi sufletul. Au fost şi ochi care mi-au adus lumină în viaţă şi bucuria de a trăi. Ochii copilului meu, care fără doar şi poate sunt cei mai frumoşi ochi din lume, aici mă înscriu şi eu în clişeul mamelor ce îşi adoră copii, ochii lui, după cum spuneam mă umplu de fericire în fiecare dimineaţă şi mă fac să zâmbesc.
Am întâlnit, de-a lungul timpului, ochi tineri cu priviri bătrâne. Cât de trist este să îi priveşti! Este ca şi cum ai privi un beculeţ din instalaţia de Crăciun, ars. Acel beculeţ ce ar trebui să lumineze gingaş şi colorat spre fericirea privitorului, este dezolant de privit ars şi tern. Atunci devine doar un bec, el care ar fi trebuit să fie o steluţă sclipitoare şi plină de bucurie.
Am văzut însă, din ce în ce mai rar ce-i drept şi ochi pe lângă care poate au apărut deja primele riduri, însă sunt ochi ce zâmbesc. Priviri de copil în ochi maturi. Cât de frumoşi sunt acei ochi! Câtă energie pozitivă emană! Cât îmi e de drag să îi privesc, să mă adâncesc în lumina lor , să îi îmbrăţişez cu sufletul şi să sărut copilul mic şi candid din ei.