luni, 28 septembrie 2009

Waiting for...

Mă gândesc de mult la un blog, dar niciodată nu am avut curajul necesar de a scrie ştiind că s-ar putea ca cineva să citescă.Am scris întotdeauna pentru mine şi doar pentru mine.Nu ştiu ce aş putea putea aduce nou , cu ce aş putea ,,mişca'' un posibil cititor care nu m-ar cunoaşte, nu mi-ar cunoaşte viaţa, temerile, visele.Acum câteva zile însă mi s-a spus să scriu nu pentru a demonstra ceva, ci pentru că asta mă face să mă simt mai bine, mai liberă, mai uşoară.
Într-adevăr simt scrisul ca pe o eliberare. O eliberare de mine, de realitatea în care plutesc. Plutesc...ca puful de păpădie purtat de vânt prin viaţă.
Mă simt uneori nouă , proaspătă, fragedă, încă galbenă şi atunci sunt sigură pe mine, cu gânduri şi aşteptări bine delimitate.De cele mai multe ori însă mă simt prea ,,coaptă’’ , prea albă, prea sensibilă şi atunci mă tem de orice adiere de vânt.
Nu am fost niciodată un om ancorat foarte bine în realitate. Nu am preceput niciodată lucrurile în sensul lor propriu, strict real. Nu am înţeles niciodată pe cei care trec pe lângă răutăţile, meschinăriile vieţii cotidiene fără a fi afectaţi.Simt uneori o durere aproape fizică văzând oameni aşa ,, orbiţi’’ de realitate. Mă ,,dor’’ oamenii ,,goi’’ la fel cât mă pasionează oamenii reali, oamenii ce pot trece dincolo de suprafeţe.A devenit ceva de dimensiunea unui miracol să întâlneşti pe cineva impreună cu care să poţi întinde punţi reale peste suprafeţe.Pe cineva a cărui mască şi dacă există, să fie ceva mai transparentă, mai putin opacă, să poţi zări măcar puţin omul din el.Sunt însă tot mai rare astfel de întâlniri...

Între timp însă ...vorba lui Cohen...I'm waiting for a miracle ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu