miercuri, 23 decembrie 2009

Poezia mea preferata :)

Constanţa Buzea îmi place tare mult ,iar aceasta este poezia mea preferată...
Numele răpit

de Constanţa Buzea

O doamne cât de frumos este cerul
cât de frumoasă topirea
cât de albastră iarna
îţi culci tâmpla pe unul din umerii mei
ca pe o treaptă
pe cea mai înaltă înainte ca fiinţa
să mi se sfârşească de durere de vedere
de plâns
ca pe una din terasele verii ce nu se îndură
să treacă
te iubesc poate
sfidând clipa zărind ziua visând un timp
inexistent
te iubesc poate
sfios şi grav cum uiţi tâmpla ta pe unul
numai pe unul din umerii mei ea
îngropată definitiv în mine ca o plantă
te iubesc acum
ieri mâine nu există
sufletul meu doarme treaz
te iubesc şi te port cu ochii închişi
prin ceea ce sunt fiinţă absenţă uimire
fără a înţelege totul nimicul puţinul
trecătorul dulce cu numele meu răpit de clipă
când numele singur
numai numele topit acum
împodobeşte o peşteră sub gheţar

vineri, 18 decembrie 2009

De la un prieten

Sunt, structural, un om mai degrabă pesimist. Aşa că de multe ori mă întreb: ,, De ce tocmai mie mi se întâmplă cutare lucru? Cum de alţii sunt aşa fericiţi şi liniştiţi?" şi alte . Am fost de multe ori furioasă că mi se întâmplă lucruri ce îmi par nedrepte şi am acuzat cu uşurinţă în dreapta şi în stânga, până când am auzit o pildă de la un prieten. O pildă despre Dumnezeu şi relaţia Lui cu oamenii. Mi-a plăcut atât de mult şi mi s-a părut aşa aplicabilă vieţii mele încât am reţinut-o şi o spun la rândul meu tuturor celor ce sunt furioşi sau deznădăjduiţi la un moment dat.
Nu am un mare talent de povestitor, dar voi încerca să o relatez cât mai coerent.
Se zice că un om a murit şi Dumezeu i-a dat posibilitatea să îşi vadă drumul parcurs de-a lungul vieţii. Pe întreg drumul se aflau două urme de paşi. Atunci omul întrebă :,, Ale cui sunt Doamne cele două urme?", iar Dumnezeu îi răspunse :,, Astea sunt urmele tale ,iar acestea ale mele. Am fost lângă tine tot timpul."
,, Dar, Doamne sunt momente în care nu sunt decât o singură pereche de urme şi acelea sunt chiar în momentele de grea cumpănă ale vieţii mele. De ce m-ai abandonat?". Dumnezeu îi zise atunci :,, Urmele ale sunt ale mele. În acele momente, te duceam în braţe."
Mi s-a părut o pildă încărcată de sens şi emoţie, o pildă din care cu toţii putem învăţa.

luni, 14 decembrie 2009

Toamna sufletului meu


Îmi place toamna şi sufăr, aproape fizic că s-a terminat. Am aşa un sentiment de gol , de grotă în suflet. Până mai zilele trecute mă alintam încă cu ideea unei toamne prelungite, cu cele câteva frunze ruginii rămase atârnate în câte un copac, cu câţiva stropi din când în când.Dar azi de dimineaţă mi-a fost clar. A trecut. Stropii s-au transformat în fulguiri de frig, copacii nu mai au frunze, iar oraşul e tot luminat în aşteptarea sărbătorilor. Sunt tristă azi , pentru că deşi îmi place să cumpăr cadouri, să aud colinde, să îmi văd prietenii şi familia, parcă sufletul meu nu este pregătit de sărbători anul acesta.
Tânjesc încă după toamnă. Este parcă mai potrivită mie . Îmi place mirosul de copt, de frunze şi mirosul ploilor. Îmi plac mult ploile. Şi...da , îmi place să mă plimb prin ploaie. Îmi place ritmul stropilor şi răcoarea apei din hainele mele. Îmi plac norii negri care întunecă brusc cerul, de parcă este seară ziua la amiază. Îmi plac fulgerele şi tunetele, care parcă descătuşază natura , invadând-o, inunândând-o , eliberând-o de ,,normalitatea’’cotidiană. Îmi place teama aceasta dulce de întuneric, de dezlănţuiri ale naturii, care mă face să mă prind mai tare de mâna lui caldă, de braţul lui, de umărul lui. Îmi place să merg sub umbrela vesel colorată , tocmai potrivită pentru doi, ascunşi acolo de privirile, de răutăţile lumii, doar noi şi braţele noastre calde înlănţuite. Îmi place să sar peste bălţi ca un copil. Să râd în ploaie, să alerg prin ploaie, să visez în ploaie, să iubesc în ploaie.

marți, 8 decembrie 2009

Asocial

Sunt un animal nu foarte social, aş putea spune. Greu leg prietenii. Nu mă pot lega, dezvălui şi confesa unui om cu mare uşurintă. Gândindu-mă în urmă cred că prietenii mei adevăraţi, puţini ce-i drept, i-am descoperit destul de târziu, după perioade lungi în care, nu-mi fuseseră decât cunoştinţe sau amici, datorită unei anume conjuncturi.
Nu ştiu de ce mult timp nu am fost în stare, deşi uneori simţeam că aş vrea asta, să rostesc cuvinte care mă vulnerabilizau cumva în faţa celorlalţi. Nu puteam spune spre exemplu : ,,Îmi eşti drag" sau ,,Ai grijă de tine", ,,Mi-ai lipsit" . Îmi era cumva frică de reacţia celuilalt. Ce ar zice despre mine? Se face sau nu se face să spun asta?
Mi-au trebuit ani de muncă cu mine până să am curajul să îmbrăţisez un prieten, să plâng în faţa unui prieten, să îi spun că îmi este drag. Şi am reuşit. Şi mă simt bine aşa, că pot dărui fără frică afecţiunea mea, iubirea mea, sprijinul meu.
Surprind însă şi acum priviri tăioase uneori, sau oameni ce clar mă cred exagerată în a-mi exprima sentimentele. Surprind asta în chiar grupul de amici în care mă învârt zi de zi. De pildă acum câteva zile cuiva tare drag mie i-a murit un apropiat. Am fost la el pentru a-i fi alături în momentele alea. Când am intrat l-am îmbrăţişat , pentru că asta am simţit. Pentru că mă durea durerea lui şi vroiam să simtă cumva că sunt acolo, că se poate baza pe mine dacă are nevoie. Nu mersesem acolo din obligaţie sau că aşa o cerea un protocol tacit al prieteniei, ci mersesem pentru el. Pentru că îmi păsa. Am auzit însă mai târziu oameni ce mi-au considerat cumva exagerat gestul. A devenit oare aşa ciudat în lumea asta să îţi pese de celălalt ? Nu înţeleg de ce iubirea, afecţiunea, compasiunea sunt privite ca slăbiciuni sau exagerări. Nu înţeleg de ce hug-ul pe care îl folosim mereu în dicuţiile online cu prietenii este aşa greu de transpus în fapt real. De cine ne ascundem de fapt? De ceilalţi sau chiar de noi ? Ne-a devenit masca o a doua natură? Nu mai putem fi umani, ci doar sociali?

joi, 3 decembrie 2009

...

Mergând pe stradă observ tot mai des oameni trişti, oameni încrâncenaţi, oameni gri. Sunt chiar oameni tineri, în care viaţa ar trebui să vibreze, să creadă în destinul lor, în puterea lor de a schimba lucrurile, de a face ceva. Aud obsesiv parcă, expresii de genul :,,Asta e, ce să-i faci?’’sau ,,Asta e lumea în care trăim’’.
Îmi e greu să cred că am ajuns la gradul acesta de resemnare, când un tânăr de 17-18 ani spune că asta e viaţa, destinul îi este creionat de alţii, iar el rămâne un simplu spectator al vieţii sale. Ştiu şi eu, că e greu să răzbaţi, că e greu să realizezi ceva, nu trăiesc cu totul în nori. Am avut şi eu colegi geniali aproape, care s-au ,,ratat’’ în accepţiunea celor mai mulţi, pentru că nu au reuşit să se adapteze, să răzbată prin haţisurile unei lumi nedrepte. Cu toate astea îmi e greu să cred, că lumea în care copilul meu va creşte, va trăi, se va maturiza, lumea în care copilul meu va deveni bărbat, este una a resemnării, a aripilor frânte, a renunţării. Nu îl pot învăţa că viaţa asta se bazează pe nişte principii nu tocmai corecte şi că poţi fi tu indiferent cât de bun pentru că reuşita în viaţă nu este garantată de faptul ăsta. Nu îi pot spune să renunţe la luptă, deşi poate uneori mă va condamna că nu i-am spus mai devreme cum e lumea, cum e viaţa, cum e societatea în care trăim şi i-am oferit nişte modele şi valori care nu produc nici bani, nici faimă, ci doar oameni de bun simţ. Aşa că am ales să îl învăţ să spere, să lupte, să viseze, asumându-mi toate posibilele viitoare reproşuri, pentru că, deşi ştiu că mă repet, vrea ca fiul meu să fie OM înainte de orice funcţie, grad sau rang.