Am fost pentru cateva zile într-un colț de rai. Între Bran și Râșnov. Un loc minunat, cu oameni minunati si amabili. Este un complex turistic si un club de echitație acolo. Tare mi-ar fi plăcut să călăresc un cal negru cu picioare puternice pe care il tot urmăream încă de la sosire ducând in șa numeroși copii. Însă am ezitat amintindu-mi experiența cu patinele. :))) M-am mulțumit cu diminețile superbe, când dând la o parte draperiile puteai vedea munții înzăpeziți în fața ta, în toată splendoarea lor. Aș fi rămas acolo, așa, ruptă de lume și agitație, o viață. Parcă timpul curge altfel in liniștea munților, parcă totul este mai clar, mai profund, mai autentic.

Un prieten :)

       

      Am un prieten. Un copil…Nu ne-a fost pusă până acum la mari incercări prietenia, nu discutăm chestii filozofice când ne vedem, dar imi este prieten si mă face să văd viața și din altă perspectivă. Ce îmi place cel mai tare când stăm de vorbă? Că indiferent cât de îngrijorată aș fi pentru,,chestii de oameni mari,, mă face să râd. Îmi cântă la pian și se crede foarte bun ( deși nu-i chiar așa :) ), îmi împărtășește ,,mari ‘’ secrete ca de exemplu: ,,Mi-am luat hamster. E așa scump! Dar să nu zici la nimeni că râd băieții de mine. ‘’ Mereu îmi spune : ,,Trăiește acum, aici, mâine…cine știe ce o să fie! ‘’ Eu la lecția asta cu trăitul în prezent cred că am lipsit, așa încât îmi prind bine uneori astfel de sfaturi. Și m-a mai învățat un lucru…rasul se învață, ca orice altceva.  Deci…voi continua să rad! 

Am patinat :)

...sau mai corect...mi-am pus patinele in picioare si am pasit pe gheata.
   Am facut-o din dorinta de a incerca si asta, dar nu cred ca e pentru mine. Ma speria gheata pe care o simteam parca rece si rigida si imi imaginam sentimentul de a cadea pe ceva atat de neprietenos. O copila de vreo 4 ani se hihilizea vazandu-ma asa mare si nepriceputa, m-am strambat la ea si am ras si eu in sinea mea de mine.
   Atunci m-am hotarat ca poate e cazul sa admir patinatorii cu un ceai in fata ( ceai negru cu migdale), delicios de altfel.
   Asa ca pot spune ...n-am facut-o si pe asta! :))
   Mi-a placut insa drumul de intoarcere. Zona parcului Cotroceni este superba si linistita. Nu credeam ca poate exista atata liniste intr-un oras ca Bucurestiul.







Bascheti roz

     Discutam zilele trecute cu o doamna, de o varsta aproape cu mama mea si imi spunea: ,, Cred ca nimeni in suflet nu depaseste vreodata 20 de ani.’’

       M-am gandit mult la cuvintele ei dupa ce ne-am despartit . Oare asa sa fie? Ma gandeam dese ori vazand oamenii de langa mine, ca imi par atat de maturi. De fiecare data copilul din mine se ghemuieste mic si speriat cand intalneste oameni ce ii par maturi si ordonati si organizati, adica tot ceea ce el nu este.

     Vad mame responsabile, constiente de faptul ca chipsurile au prea multe E-uri, de faptul ca TV-ul dauneaza vederii copilului lor si ma vad pe mine , care mananc seara chipsuri cu fiu-miu la televizor hihilizindu-ne  la desene . Nu merg  nici la scoala sa inebunesc invatatoarea cu intrebari depre performantele lui, nu intru in transa la serbari si nu il hartuiesc cu aparatul foto atunci cand spune poezia. Ne  strambam impreuna  pe la spatele bunicii cand face pe,, autoritara ‘’cu noi. Si pe cuvant ca am incercat sa fiu si altfel, dar nu mi-a iesit.

   Ii marturiseam intr-o zi unui prieten cat de matur si sigur pe el mi-a parut cand l-am cunoscut. A inceput sa rada ca nebunul . Nu e nici pe departe asa. E haios, e un copil , de vreo 90 de kg ce-i drept si are si el temeri, d r asa cum tot el imi spunea ,,asta nu se vede din afara.’’

   Si  atunci nu pot decat sa sper ca ,nici copilul care ramane mult in spate, speriat de ochii atintiti spre el, sa nu se vada cand cobor scarile in rochia mea rosie :) si cand spun sus si tare ca asta sunt eu…sophistica ,ma!  Sa nu stie nimeni ca picioarele mele inca ofteaza dupa baschetii roz lasati in camera .

Tu ce mai taci?

    Tacere, tacere intre noi. Tacere mai graitoare decat sute de cuvinte.

    Privim stelele si atat…nu e nevoie sa spunem nimic.

-          Uneori e bine sa ma  prefac ca dorm. Pot tine ochii inchisi pentru a constientiza mai clar ce mi se intampla.

-          Ce ti se intampla? Ce mi se intampla?

   Apropo…tu ce mai taci?

Amintiri

      Citeam pe Facebook, despre idea unui tip de a surprinde de-a lungul unui an, o secunda marcanta, din fiecare zi. Ma gandeam ca este o idee foarte tare, doar ca uneori  viata curge ata de repede incat , nu stiu daca as reusi tot timpul sa surprind foarte bine…SECUNDA.

   Un prieten imi zice insa…,, Pentru asta e memoria.,, Cu toate astea mie mi-ar placea sa am astfel de secunde surprinse . Simt ca uneori memoria imi joaca feste.  Imi amintesc momente , dar apoi ma intreb daca au fost reale sau nu. Asa ca astfel de secunde mie una mi-ar fi de ajutor. Rascolesc acum printre amintirile anului ce tocmai a trecut si surpind…un apus, miros de alge, niste stanci, niste taceri, pe mine alergand in talpile goale pe nisip(CHICKEN! :) ), o fereastra prin care zapada se vede ca in povesti…hmmmmmm…imi sunt tare dragi amintirile mele.

   

     

Castele de nisip

Am simtit mereu ca mi-am construit castele inalte pana la cerul viselor mele, pe nisipuri miscatoare. Am incercat in zadar sa imi pastrez echilibrul, dar copilul din mine a alergat prea repede si a ars prea tare incat echilibrul sa fie pastrat si atunci...am alunecat.
Mic si incurcat, incerc sa imi ridic copilul ce si-a julit genunchii. Nu plange. E mai curand tacut, cu ochii mari deschisi a mirare, nu stie unde si-a pierdut companionul de joaca, nici de ce castelele lui nu rezista. Nici eu, om mare ce ar trebui sa fiu, nu stiu ce sa ii spun. Dar il ridic de jos, il scutur de praf si ii zambesc incurajator. Intelege dincolo de cuvinte ca impreuna vom trai, visa, indrazni iar.