Poveste de adormit copilul din mine

Noapte agitată, când somnul parcă nu vroia să vină în nici un chip.M-am învârtit ore întregi între cerşafuri, fără să pot prinde firul unei idei care să mă ducă spre vis. Şi brusc, mi-am amintit o poveste.O poveste ce mă adormea în nopţile fierbinţi ale unei veri trecute.
O poveste despre o stâncă. O stâncă răsărită parcă de nicăieri, într-un pustiu. O stâncă dură, rece, nemângâiată vreodată. A îndrăznit să creadă că are şi ea dreptul la fericire. A iubit întâi Soarele strălucitor şi măreţ, dar el în trufia lui şi din prea plinul de sine i-a acceptat iubirea doar pentru a se admira în suprafaţa netedă a stâncii. A iubit apoi vântul, dar în curând mângâierea lui se transformă în biciuri ale pielii sale sângerânde de piatră. Dezamăgită şi tristă stânca nu spera că vreodată va putea iubi real, autentic, cu întreg sufletul ei de granit.
Impresionat de suferinţa stâncii, Dumnezeu lăsă să-i pice o lacrimă, lacrimă ce ajunse ca o mângâiere suavă pe vârfurile golaşe ale stâncii făcând-o să tresară. Era cea cel mai firav şi delicat lucru pe care îl văzuse vreodată. Mică, stingheră, lacrima îşi făcu loc în inima de piatră. Stânca o îmbrăţişă cu toată căldura, o protejă şi o alintă în braţele sale până ce lacrima se prefăcu în râu, apoi în fluviu, apoi în stropi de ploaie ce mângâiau stânca suav şi tandru. Întâi de toate însă, stânca îi simţea mângâierile direct în suflet, ca şi cum o mână nevăzută i-ar fi alintat, sărutat, iubit inima de piatră.
Am adormit aşa, cu un sentiment de bine, de linişte, de cald, de împăcare. Am adormit zâmbind.