Azi NU!

În ultimele săptămâni programul meu de lucru şi de viaţă e infernal. Plec de acasă, deja obosită, pentru că somnul parcă nu îmi mai e de ajuns şi mă întorc seara, goală de gânduri, incapabilă de a mai face ceva decât din automatism. Nu dorm suficient, nu mănânc suficient, pentru că sunt prea obosită. Ajung doar cât să îmi văd fiul, să îi dau să mănânce de seară, să facem baie şi hop...s-a făcut ora de culcare. E pentru prima dată în viaţă când simt că fizicul nu mă ajută să fac cât aş vrea să fac şi este tare frustrant. E pentru prima dată când recunosc că totuşi fizicul contează şi indiferent cât de motivat ai fi sufleteşte şi mental, când cedezi fizic nu prea mai ai ce face. Îmi e ciudă pe mine că mă plâng şi că am obosit aşa repede. În fond eu sunt cea care crede şi afirmă sus şi tare că totul în viaţă ţine de spirit şi că oamenii cu adevărat puternici nu au nevoie de hrană decât de cea spirituală. Să fie oare starea mea o nouă renunţare, o nouă coborâre a scărilor idealurilor şi valorilor mele? Sau pur şi simplu ar trebui să o iau mai încet, să mai las şi de azi pe mâine, să învăţ să spun ,, Azi NU!"

Camere

Ne construim zilnic, minut de minut, clipă de clipă, scări înalte, până la cerul gândurilor şi simţirilor noastre. Ne ferecăm bine uşile, cu atenţie, de frică ca cineva să nu se insereze acolo , în noi, în camerele ascunse şi întunecoase. Ne prezentăm lumii doar în livinguri luminoase şi pline de parfumul şi savoarea fericirii, lăsând închise cu chei doar de noi ştiute camerele cu draperii groase şi lumânări abia pâlpâind a speranţă uneori.
Pe scările tale am urcat într-o lumină difuză , neştiind spre ce mă îndrept. Ai dat, uneori la o parte draperiile şi ţi-am putut vedea încăperile ascunse cuminţi în spatele lor. Ceea ce m-a frapat a fost că încăperile tale au de fapt sute de luminiţe mici, firave, dar care totuşi dau viaţă acestora. De afară nu poţi vedea nimic. Crezi că totul e întuneric, beznă deasă prin care va trebui să înveţi cumva să mergi fără să te împiedici de lucruri. Dar surprinzător este că cea mai ascunsă încăpere a ta este mai luminoasă decât livingurile mele largi, deschise spre lume. Eşti ca un castel din poveşti , care din afară pare cumva fără culoare, înăuntru având însă camere mari, luminate.

Călătorie

Nu am mai scris de mult. Nu am avut puterea de a mai scrie ceva, nu am avut dispoziţia necesară scrisului. S-au întâmplat multe în viaţa mea în ultimul timp şi totuşi nimic concret. Am trecut prin diferite stări mentale şi sufleteşti , de la nebunie la resemnare, de la visare la abrutizare. Am înţeles totuşi că sunt trăiri şi situaţii în viaţa asta, cărora mintea ta se împotriveşte degeaba şi trebuie să le străbaţi , să le consumi, să le accepţi. Am înţeles că nu îmi mai e frică de ce va fi în final, de destinaţia drumului meu , pentru că nu am o ţintă precisă, iar atât timp cât călătoria îmi place voi încerca să mă bucur de ea şi să iau lucrurile aşa cum sunt.
Au fost zile bune şi altele mai puţin bune în ultimul timp. Totuşi au fost zile deosebite care m-au emoţionat fiecare într-un anumit fel.
Un drum cu maşina într-o zi toridă ca în India lui Eliade. El, eu , el...Maşina rulează străbătând câmpuri arse de soare, avide de o picătură de apă. Aşa îmi imaginez câmpiile americane vara. Secetoase, arse, sub un soare dogoritor. Popcorn, cola, muzică bună , oglindă retrovizoare, dor de zbor, o dulce decadenţă pluteşte în aer. Eu...fericită. E una din zilele când nu îţi pasă, pur şi simplu nu îţi pasă de nimic. Nu ştii cât e ceasul pentru că nu te grăbeşti nicăieri. Nu ştii când ajungi pentru că nu contează. Nu auzi telefonul de muzica din maşină, dar nu îţi faci probleme. Scoţi mâna afară pe geam şi aerul îti înfioară pielea ...simţi că zbori. E cald, ai pielea umedă şi pluteşti în vraja acestei zile ca după un drog plăcut ce te ameţeşte uşor. Ai vrea să dureze o veşnicie, să mergi la infinit spre nicăieri, doar voi...lăsând în urmă lumea, convenienţele, datoriile. Şi totuşi ne întoarcem, pentru că trebuie, pentru că aşa e ,,normal’’, ne întoarcem aşteptând alte veri, alte călătorii, alte vise...

Veşnicia

Plecată dintr-o lume în plină viteză, o lume a maşinilor şi prafului lasat în urmă de ele, a agitaţiei şi nebuniei oraşului, simţeam că mă nasc acolo a doua oară, într-o nouă lume în care ai timp să observi miracolul creşterii firului de iarbă, miracolul celor mai gustoase piersici verzi din lume, al mirosului de muşeţel şi al razelor de soare ce te mângâie jucăuş dimineaţa.
Puteam rămâne acolo o veşnicie fără să mă satur să admir pomii, iarba, florile, câmpurile cu maci şi mai presus de orice oamenii. Oameni vii, reali, autentici, calzi, blânzi, oameni care păşesc cumpătat prin viaţă aşa cum păşesc pe uliţă. Care ştiu că existenţa este mai mult decât zbatere continuă, iar măreţia lor vine tocmai din faptul că nu sunt conştienţi de ceea ce sunt, de ceea ce au. Trăiesc acolo, firesc, ca la început de lume. Familii unite, care au căpătat înţelepciunea de a se accepta aşa buni, răi, imperfecţi, cum sunt, dar sunt ei, membrii ai aceleiaşi familii şi îşi poartă de grijă unii altora ca într-un stup.
M-au emoţionat până la lacrimi mirosul verde al dimineţii, răcoarea dulce a serii, cloşca grijulie cu puii ei cam alintaţi :) , vocea lui în timp ce îmi citea , eu, el, acolo, în pacea şi lumina acelui loc, acelei zile. Am avut tot timpul senzaţia că vreau să opresc timpul pentru a integra pe de-a-ntregul imagini, senzaţii, trăiri, în sufletul şi mintea mea sau poate pentru a mă integra eu aşa cum sunt mică, fragilă, speriată în lumea aceea de basm.

De ce aruncăm cu pietre?

Am descoperit mai de mult, dar de curând mi s-a demonstrat încă o dată cât de conformişti şi speriaţi de nou pot fi oamenii. E de ajuns să îi pui într-o situaţie un pic deosebită de cele comune şi pac! sunt deblusolaţi fie că o spun clar şi tare, fie că doar zâmbesc încurcaţi şi încordaţi ne ştiind cum să reacţioneze. Recunosc că e unul dintre cele mai mari vicii ale mele să pun oamenii, mai ales pe cei foarte sobrii şi înscrişi în canoane, în situaţii dificil de depăşit cu sobrietate. Îmi place să îi privesc căutând căi cât mai elegante şi decente de a ieşi din încurcătură.
Am observat conformismul lor întâi de toate din maniera prin care îi judecă pe ceilalţi sau în modul în care se zbat să fie acceptaţi de societatea aşa-zis normală. Toţi au aspiraţii şi ţeluri parcă trase la indigo sau dacă nu le au, nu au curajul de a afirma că vor altceva de la viaţă de frică că îşi atrag animozităţile micii sau marii societăţi ,,normale" în care se învârt. Oamenii au tendinţa de a accepta mai uşor eşecul decât fericirea semenilor, mai ales dacă fericirea sare un pic din tiparele clasice ale familiilor patriarhale, tipare care trebuie să recunoaştem că încă sunt foarte bine înrădăcinate în conştiinţa multora. Aşa că am auzit de multe ori şi în multe cercuri un ,,Săracul X. a fost înşelat, păcat, merita mai mult. Era băiat bun." zise cu atâta îngăduinţă şi simpatie încât ai fi crezut că real le pasă de domnul în cauză. Asta până trece o vreme de la eveniment. În puţin timp, comentariile devin de genul ,, Ăsta oare are de gând să rămână singur toată viaţa?" şi imediat se găsesc prieteni binevoitori care să îi sară în ajutor prezentându-i pe duduia Z sau Y asta doar din necesitatea intrinsecă a cupidonului respectiv de a-l vedea ,, în rândul lumii" şi pe amicul ,,neaşezat". Iar în cazul în care sărmanul ,,subiect" aspiră şi el la condiţia de aş făuri singur viitoarea fericire, iar duduia nu este tocmai una din cele vizate de bunii săi prieteni, vorba aceea, ,,Să-l ferească Sfântul!". Parcă şi aud :,,Ai văzut măi? Poţi să crezi? Cu aia măi?"
Aşa că rămân cu întrebarea :,,Ce ne determină să judecăm şi de unde frica de a nu fi în rândul lumii?" Şi tot eu îmi răspund că probabil toate vin din nemulţumirea noastră interioară , căci ce am mai vorbii noi dacă nu am avea un astfel de amic pe care să îl judecăm şi disecăm? Şi apoi...cum ne-am simţi noi dacă cei de lângă noi ar fi fericiţi iar noi ne-am trăi doar vieţile nostre mici şi fricoase şi laşe.
E mai usor sa urăşti decat sa ierti,e mai uşor să dai cu pietre decât să ridici pe cineva, e mai uşor să uiţi decât să ierţi. Facem toate astea ca o razbunare pentru esecurile noastre, ca o garanţie a faptului că nu suntem singurii care suferă şi totuşi...în sufletul nostru suntem aşa singuri. Doar noi şi suferinţa noastră .Şi pot fi zeci de oameni ce suferă în jur si tot doare.

Cuvinte mari

Recunosc cu sfială că sunt un om al cuvintelor mari. Am obiceiul de a spune cuvinte mari , ca de exemplu te iubesc sau eşti totul pentru mine, prinsă în vraja unui moment. Şi aproape întotdeauna spun aceste cuvinte în speranţa unui răspuns la nivelul declaraţiilor mele înflăcărate. Sunt un om care spune, vrea să primească şi se îmbată de cele mai multe ori, cu cuvinte mari. Am realizat însă de curând că nu cuvintele fac oamenii şi a aştepta declaraţii toride de la celălalt doar pentru că filmele vizionate sau cărţile citite îţi revin în minte în acele momente şi spun că ar fi timpul cumva pentru o mare declaraţie, este o mare păcăleală pe care ţi-o aplici singur. Apoi cu siguranţă, cuvintele mari, cuvintele ce exprimă sentimentele noastre cele mai pure şi profunde, spuse în loc de salut, la fiecare apel telefonic sau pupic casnic, se bagatelizează.
Aşa că am decis să nu mai împart cuvinte mari în drepta şi în stânga fără a fi sigură de autenticitatea lor. Pentru că astfel de jocuri de cuvinte pot schimba vieţi, pot răni chiar mai târziu, deşi scopul tău nu era nici pe departe acesta. Şi nici pentru mine şi sufletul meu nu vreau să mai aplic păguboasa expresie ,,minte-mă frumos!". Nu mai vreau iluzii de sentimente doar pentru că par măreţe. Vreau sentimente şi trăiri autentice chiar dacă nivelul lor nu seamănă celor din cărţile romanţioase citite. Aşa că prefer să spun un simplu, dar sincer : ,,Îmi eşti drag!" decât ,, Te iubesc până la cer şi înapoi!", pentru că o astfel de iubire implică multe trăiri, sentimente si experienţe pe care nu ştiu dacă le-am trăit sau le voi trăi vreodată.

And so it is...

Îmi ţipă cuvinte în minte , cuvinte pe care nu vreau sa le aud. Cum faci când gândul tău te ceartă, când graniţa dintre bine şi rău este aşa de transparentă încât de abia o zăreşti şi nici nu eşti sigur că aceea este? Cum ştii că ai pierdut totul...sau ai câştigat totul?

Cine eşti? Cine sunt?

Oamenii se pot schimba. Am trăit cu gândul asta foarte mult timp atât în anii adolescenţei mele reale, cât şi în anii de adolescenţă întârziată de mai târziu. Am trăit cu speranţa că , pentru o mare dragoste oamenii se schimbă radical rămânând toată viaţa în slujba iubirii pe care o trăiesc. Mă imaginam mereu transformată radical de un bărbat, de acel bărbat care trebuia să fie unicul, ca şi cum nu mai existase nimeni înainte, iar după deja era o chestie imposibilă. Îmi plăcea să cred că o astfel de iubire te metamorfozează într-un om mai bun, mai blând, un om capabil de a oferi totul ceiluilat. Mi-au trebuit zeci de ani şi un ocean de lacrimi să înţeleg că lucrurile nu stau deloc aşa. Într-adevăr, oamenii se schimbă de-a lungul vieţii, dar foarte puţini
( şi zic asta pentru că încă nu am capitulat definitiv de la ideea de iubire absolută) reuşesc să se păstreze aceeaşi ca la începutul marii lor poveşti de dragoste. Se schimbă datorită noilor provocări la care sunt supuşi şi nu pentru că ar dori să îi facă pe plac celuilalt. Şi uite aşa, după ceva ani împreună, ajungi să te întrebi : ,, Cine eşti? Cine sunt?". Ajungi să îţi hrăneşti iubirea cu amintiri de clipe frumoase şi să iubeşti ceea ce a fost cândva cel de lângă tine. Şi în aceste condiţii de trezire bruscă şi dură la realitate, mă repet şi spun că,după părerea mea, doar oamenii cu un fond interior asemănător pot rezista frumos timpului împreună. Aşa că am învăţat să nu mai visez că voi schimba pe cei de lângă mine , pentru că eu la rândul meu nu mă pot schimba total aşa cum aş vrea. Am învăţat că dacă îţi place un om aşa cum e , real, fără a dori să îţi facă pe plac sau să îţi hrănească iluziile , ci doar să îi pese şi să te iubescă la rândul său, doar atunci iubirea poate fi autentică şi nu necesită tot felul de artificii romanţate pentru a ascunde ceea ce de fapt lipseşte.

Chasing emotions

Tu , eu şi întunericul. Totul ca într-un început de lume. Un singur suflet, o singură suflare, simt ritmul inimii potrivindu-se după al tău. Degetele tale sunt picături de rouă pe frunze neatinse...Pierderi...regăsiri...şoapte firave. Întrebări şi răspunsuri fulgerătoare întrerupte de priviri umede şi zâmbete de copil. Cuvintele pălesc în spatele trăirilor, emoţiilor, imaginilor. Mă joc, ameţesc ca într-un carusel. Mi-e frică . Se învârte lumea cu mine şi eu o dată cu ea . Primăvara e în delir. Am o senzaţie de portocaliu pe piele şi îmi e bine şi frică şi cald.

Ţi-e frig? Nu te teme. O să vină dimineaţa în curând. O să fie bine.

Soarele străbate prin perdele şi mă acoperă cu raza lui galbenă. Zâmbesc...iar...după sute de ani...

Ai să ştii...

Ne jucăm muţi un joc absurd, cu mâinile unul spre altul în noapte. Încercăm să ne intuim în întuneric. Încercăm să ne dezbrăcăm de suprafeţe. Eu te îmbrăţisez cu sufletul, cu toţi nasturii desfăcuţi. Dansăm împreună un dans al gândurilor noastre neştiute. Plutesc şi mă las dusă de tine spre nicăieri . Alunecăm pe lângă ceilalţi ca şi cum am fi acolo, dar suntem doar în noi, doar noi amândoi şi tăcerile noastre, din care citim gânduri cât sute de cuvinte... E oare prea târziu sau prea devreme...pentru tot ceea ce putea fi?

Niciodată să nu te închizi până sus. Să pot pătrunde între gândul şi inima ta. Să plutesc acolo departe de realitate.

Dreptul la fericire

Am vazut un film... Ea îi spune la un moment dat : ,, M-am rătăcit într-un vis frumos pentru un timp. Dar...doar m-am rătăcit.’’ M-am gândit atunci :,, Oare de ce visele frumoase nu durează? De ce nu ne putem transforma întreaga viaţă într-un vis frumos?’’
Văd tot mai des oameni ce renunţă la vise, la idealuri, care sunt atât de departe de ceea ce îşi doreau, încât abia dacă îşi mai aduc aminte că, o dată, au îndrăznit să spere că viaţa lor va fi o permanentă primăvară luminoasă. O dată cu maturizarea, văd cum vine şi resemnarea, compromisurile, tristeţea. Sunt oameni cărora li se pare normal să lase tot timpul de la ei, să plece în permanenţă capul, să creadă că lor nu li se cuvine să fie fericiţi. Mintea mea nu poate şi nu vrea să creadă că fericirea nu este posibilă, rămânând doar la stadiu de ideal. Nu suntem noi oare produsul propriilor bariere? Nu suntem noi cei care ne autoimpunem o viaţă care deşi nu ne aduce fericire, ne mulţumeşte totuşi pentru că ne integrează într-o societate aşa- zis normală? Nu suntem noi cei crescuţi şi educaţi într-o societate ca un pat al lui Procust , ce taie şi mutilează orice aripă deschisă mai mult decât este permis? Eu vreau să zbor şi să îmi deschid aripile larg, cât pot de larg, fie că sunt aripi de fluture sau de şoim şi atunci în copilăria mea întârziată îmi spun: ,,Fericirea TREBUIE să existe!’’

Aş vrea...

Aş vrea să mă ascunzi sub tâmplele tale ,să văd colţul de rai spre care ţi se deschid ochii în fiecare dimineaţă, să te pot saluta de acolo...

...

Am citit-o astăzi şi nu m-am putut abţine să nu o împart cu voi :)

TREI ÎNGERI

Trei îngeri zboară’n asfinţit ;
Doi tac si unul a grăit :

E liniştea atât de mare...
Aud a florilor suflare.

Trei îngeri zboară’n asfinţit ;
Doi tac si unul a şoptit :

E liniştea atăt de sfântă...
Aud şi stelele cum cântă.

Trei îngeri zboară’n asfinţit ;
Doi tac si unul s-a gândit :

Ce sgomote înfricoşate...
Aud o inimă ce bate.


Ion Pillat

Priviri

Întotdeauna am crezut că cel mai bine poţi cunoaşte oamenii după ochii lor, după modul în care privesc, după felul în care le,,râd’’privirile. Am întâlnit în viaţa asta milioane de ochi, milioane de priviri. Cele mai multe au trecut pe lângă mine fără a însemna ceva, fără a mă marca. Ochii oamenilor ce trec pe stradă spre exemplu. Ochi cu care te intersectezi ocazional fără a însemna ceva mai mult decât un simplu contact vizual.
Au fost însă ochi care m-au bântuit realmente, care m-au obsedat, care m-au subjugat, care mi-au umplut visele şi sufletul. Au fost şi ochi care mi-au adus lumină în viaţă şi bucuria de a trăi. Ochii copilului meu, care fără doar şi poate sunt cei mai frumoşi ochi din lume, aici mă înscriu şi eu în clişeul mamelor ce îşi adoră copii, ochii lui, după cum spuneam mă umplu de fericire în fiecare dimineaţă şi mă fac să zâmbesc.
Am întâlnit, de-a lungul timpului, ochi tineri cu priviri bătrâne. Cât de trist este să îi priveşti! Este ca şi cum ai privi un beculeţ din instalaţia de Crăciun, ars. Acel beculeţ ce ar trebui să lumineze gingaş şi colorat spre fericirea privitorului, este dezolant de privit ars şi tern. Atunci devine doar un bec, el care ar fi trebuit să fie o steluţă sclipitoare şi plină de bucurie.
Am văzut însă, din ce în ce mai rar ce-i drept şi ochi pe lângă care poate au apărut deja primele riduri, însă sunt ochi ce zâmbesc. Priviri de copil în ochi maturi. Cât de frumoşi sunt acei ochi! Câtă energie pozitivă emană! Cât îmi e de drag să îi privesc, să mă adâncesc în lumina lor , să îi îmbrăţişez cu sufletul şi să sărut copilul mic şi candid din ei.

Femeie-copil :)

Sunt un om care nu se adaptează uşor. Un om nu foarte sociabil. Cu toate astea sunt dependentă de oameni. De oamenii de lângă mine. Poate tocmai handicapul meu social, dacă pot să îl numesc aşa, mă face dependentă de oamenii dragi mie, de cei apropiaţi, de cei care ştiu că îmi vor doar binele. Ştiu că nu-i în regulă. Ştiu că se poartă femeile independente, femeile de succes, cu cariere răsunătoare, cele care se descurcă, care dau din coate, care răzbesc prin lumea asta nebună în care trăim. Am o prietenă ce corespunde în totalitate acestui gen de femeie. O invidiez sincer, fără răutate, o susţin când îmi cere părerea. O aud vorbind foarte sigură pe ea despre probleme de serviciu complicate, despre şedinţe la care participă , despre programul ei încărcat în care uneori face loc şi unor randez vous-uri.Ştiu că aşa trebuie să fie o femeie a societăţii actuale.
Ştiu că femeile-copil, fragile, introvertite , sunt depăşite ca şi model. Ştiu că e greu de suportat o femeie care visează iubiri ce durează o viaţă şi chiar dincolo de ea. Ştiu că sunt un model expirat, cu care nici un om matur şi stabil emoţional nu şi-ar bate capul. Cu toate astea sunt atât de fericită când găsesc oameni cu care pot rezona, oameni pe care îi pot atinge cu mintea şi sufletul meu. Ştiu că sunt puţini, însă sunt reali şi îi iubesc . Ştiu că dacă ar fi să cad, mâna lor ar fi acolo gata să mă prindă, pe mine, aşa cum sunt femeie-copil, ciudată, imatură emoţional şi totuşi capabilă să iubesc,, până la cer şi înapoi’’.

Gânduri...dincolo de cuvinte

Stăteam la masă, sorbind din ciorba delicioasă, privind prin persoanele de lângă mine, răspunzând habar nu am ce, doar pentru a nu părea că îi ignor. Îi auzeam vorbind, râzând şi mă întrebam : ,, Sunt eu defectă?’’.
Păi cu siguranţă sunt pentru că în seara aceleiaşi zile îl aud spunându-mi: ,, De ce treci aşa greu peste? Cum de nu înebuneşti?". Păi cum aş putea altfel? Eu, care am aşa puţini oameni apropiaţi sufletului meu...
Discuţii multe, ca de fiecare dată. Mereu discutăm, mereu ne spunem părerile . Mereu ne ascundem fricile, mereu aceleaşi întrebări, mereu aceleaşi acuze...mereu aceleaşi scuze. Mereu tulburări în sufletul şi mintea mea care ,, gândeşte prea mult".
Mă întreb mereu ce se ascunde dincolo de cuvinte. Ce taină au cuvintele? Acoperă răni, alintă suflete, iubesc în taină, fugă şi nerăbdare, urlă înăuntrul lor, neputând fi înlocuite cu altele pentru că ,,nu se face’’? Mă tulbură uneori jumătăţi de fraze, mă tulbură partea nerostită pe care o pot intui. Mă tulbur eu jucând jocuri de cuvinte, gesturi, măşti. Mă tulbur pentru că am mai jucat şi eu astfel de jocuri. Dar nu mă pot lipsi încă de joc, fie el şi cel al cuvintelor, pentru că în fond sunt încă un copil. :)

Îmblânzirea...

Spre marea mea ruşine, am citit ,,Micul prinţ’’ destul de curând , adică după ce trecuse cu totul vârsta la care ar fi fost normal să o citesc. Am citit-o târziu, matură fiind şi totuşi mi-a plăcut din suflet şi am catalogat-o ca una dintre cele mai pline de sens şi sensibilitate, cărţi citite. Mi-a plăcut cel mai mult, cred povestea cu vulpea, poate pentru că uneori mă simt încă neîmblânzită. De dimineaţă însă, îndreptându-mă zgribulită spre servici, am simţit pe propria-mi piele adevărul acestei poveşti. Şi mi-am dat seama cât de reale pot fi cuvintele vulpii atunci când îi spuneau: ,, Dacă tu, de pildă,vii la ora patrudupă amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un freamăt şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea!’’
Nu credeam că inima poate fi aşa oarbă şi că sufletul nu ţine seama nici cum de realitate, având propriul ritm, trăind după propria muzică. Astfel de dimineaţă văd o maşină, necunoscută de altfel, şi nişte plete care o conduceau. Spun nişte plete, pentru că nu văzusem nimic altceva. Inima începe să îmi bată a fericire şi se pregăteşte să zâmbească. Şi atunci un fulger mă loveşte parcă în moalele capului : ,, Stupidă inimă ! Ţie chiar nu îţi pasă de realitate?’’ Am urât fără rost, preţ de câteva secunde băiatul cu ochii prea negrii şi fără ochelari care si-a întors privirea şi mi-a zâmbit amabil. Mi-am certat în taină sufletul şi l-am alintat în acelaşi timp, poate aşa doare mai puţin sau măcar trece ceva mai repede.

Contrariile se atrag?

Contrariile se atrag...offfffff tot timpul m-a enervat expresia asta .Cu siguranţă este vorba doar despre magneţi! Chestia asta nu mi se pare aplicabilă deloc vieţii de cuplu, deşi în multe cazuri am auzit-o folosită cu privire tocmai la iubire şi cuplu. Şi culmea este că am auzit-o de la cupluri cu ani destui în spate. Eu una nu o înţeleg şi mi-am dat seama că mie nici nu îmi este aplicabilă.
Poate fi, fără doar şi poate entuziasmant, incitant , motivant să începi o relaţie cu cineva total opus ţie. Îţi pare că descoperi altceva, altă faţă a vieţii, alt mod de a vedea lucrurile. Te subjugă cu siguranţă un om cu un optimism debordant, dacă tu eşti structural un pesimis. Simţi că totul începe aici. Şi totuşi... până în acest punct personalitatea ta s-a cam format, cu valorile ei, cu durerile pe care le-ai avut de înfruntat, cu frustările cărora a trebuit să le faci faţă. Nu cred că cineva se poate transforma radical, în totalitea firii sale şi pentru toată viaţa , chiar dacă iubeşte total pe cineva. În sufletul nostru, noi rămânem noi , cu fricile noastre, cu visele noastre, cu concepţia noastră de viaţă. Şi astfel, mai devreme sau mai târziu diferenţele de opinii, de idealuri, de valori îşi vor spune cuvântul.
Evident că un suflet ,, geamăn’’ poate nu este într-o primă fază atat de ispititor, atât de ameţitor ca opusul tău, dar cu timpul idealuirile comune, proiectele comune, chiar educaţia asemănătoare pe care aţi primit-o vor contribui enorm la sudarea unui cuplu. Nu ştiu poate greşesc, poate nu sunt eu în stare de o dăruire completă până la uitarea totală a sinelui. Pentru că, ce-i drept, am văzut multe cupluri în care cei doi par a nu avea nimic în comun şi totuşi funcţionează relaţia. Un secret trebuie să fie cu siguranţă, doar că eu nu l-am depistat încă. :)



Până voi descoperi însă , continui să rup etichetele de pe sticlele ce îmi cad la îndemână. :))

Come as you are....as a friend...

Love ...

Am văzut ieri, la recomandarea unui prieten ,, Love actually’’. Un film frumos, un film senin , un film făcut parcă să îmi împace puţin sufletul răvăşit şi trist din ultima săptămână. Este un film ce tratează iubirea şi multiplele feţe pe care aceasta le poate îmbrăca. Nu e un film marcant, un film zguduitor, dar e un film...ca o zi de primăvară. Un film cald, ce te pune totuşi pe gânduri în anumite momente. Mă gândeam vizionând filmul şi una dintre poveştile de dragoste de acolo, câte lucruri rămân nerostite în viaţa asta. Câţi oameni nu ştiu că sunt iubiţi pentru că ne lipseşte curajul de a o spune , iar motivele sunt diferite, de la frica de a fi respins şi până la faptul că există cazuri în care iubirea noastră nu ar avea nici un viitor şi implicit nu are nici un sens să o mărturisim. Cu toate astea , mă gândeam că ar fi frumos ca măcar o zi pe an, de Crăciun să spunem numai adevărul. Eu personal m-aş simţi mai liberă, mai frumoasă sufleteşte. Nu sunt un om cu multe secrete . Sunt un om direct, poate prea direct uneori, încât poate sperii, dar cu toate astea am şi eu gânduri şi sentimente nerostite.
La anul , de Crăciun promit să îmi iau zeci de cartoane cu mărturisiri şi inima în dinţi şi să bat la toate uşile la care mi-a fost teamă să bat în timpul anului. :)

De partea cealalta a cerului

Te voi purta în suflet aşa cum porţi un prunc în pântec,
doar că sarcina mea va ţine o viaţă...

Te voi legăna până se va aşterne liniştea eternă peste amândoi

Printre nori deşi şi grei de noiembrie îţi voi zări privirea

Atunci m-ai învăţat cum să mă îmbăt cu Viaţă,

Acum mă vei ţine de mână şi mă vei învăţa să măsor eternitatea

Nu-i aşa că...

Răsturnat de partea cealaltă a cerului e mai uşor să strigi:

Te iubesc!

Dincolo de vise...final

Şi îmi amintesc printre lacrimi şi golul infinit pe care îl simt în inimă, în suflet, în stomac, în întreaga-mi fiinţă, cum o rugam să vină , cumva cu o ştii, numai să scăpăm de aici , din prizonieratul îngrozitor al trupului. Şi a venit . A venit la el, tocmai când niciunul nu o mai dorea. A venit ca o ironie a sorţii. A venit ca o palmă peste obrazul nostru de copii lunateci. A venit ca o răzbunare a nopţilor lungi când o chemam amândoi înfriguraţi, strâns lipiţi unul de altul, deşi la sute de kilometrii depărtare.
Îmi amintesc când printre sticle de bere şi fumul a zeci de ţigări , ne spuneam atâtea şi ne îmbrăţişam sufletele chinuite.
,, Nu-i locul nostru aici’’ îmi spuneai . ,,Nu suntem făcuţi pentru lumea asta.’’
Şi îmi amintesc cum am băut împreună în cinstea faptului că ne-am găsit în viaţa asta şi că am avut norocul să fim fraţi deşi nu avem aceeaşi familie. Şi de atunci ai ştiut mereu că te iubesc, am ştiut mereu că eşti lângă mine. Şi ştiu că eşti şi acum şi mă priveşti cu aerul tău de copil rebel , cu hainele tale negre şi cu o votcă în mână.
Şi atunci îţi fac pe plac şi ascultăm amândoi , strânşi unul lângă altul ,, Join me in death’’.
Să mă aştepţi...nu mai e mult....curand...