Am vazut un film... Ea îi spune la un moment dat : ,, M-am rătăcit într-un vis frumos pentru un timp. Dar...doar m-am rătăcit.’’ M-am gândit atunci :,, Oare de ce visele frumoase nu durează? De ce nu ne putem transforma întreaga viaţă într-un vis frumos?’’
Văd tot mai des oameni ce renunţă la vise, la idealuri, care sunt atât de departe de ceea ce îşi doreau, încât abia dacă îşi mai aduc aminte că, o dată, au îndrăznit să spere că viaţa lor va fi o permanentă primăvară luminoasă. O dată cu maturizarea, văd cum vine şi resemnarea, compromisurile, tristeţea. Sunt oameni cărora li se pare normal să lase tot timpul de la ei, să plece în permanenţă capul, să creadă că lor nu li se cuvine să fie fericiţi. Mintea mea nu poate şi nu vrea să creadă că fericirea nu este posibilă, rămânând doar la stadiu de ideal. Nu suntem noi oare produsul propriilor bariere? Nu suntem noi cei care ne autoimpunem o viaţă care deşi nu ne aduce fericire, ne mulţumeşte totuşi pentru că ne integrează într-o societate aşa- zis normală? Nu suntem noi cei crescuţi şi educaţi într-o societate ca un pat al lui Procust , ce taie şi mutilează orice aripă deschisă mai mult decât este permis? Eu vreau să zbor şi să îmi deschid aripile larg, cât pot de larg, fie că sunt aripi de fluture sau de şoim şi atunci în copilăria mea întârziată îmi spun: ,,Fericirea TREBUIE să existe!’’
Văd tot mai des oameni ce renunţă la vise, la idealuri, care sunt atât de departe de ceea ce îşi doreau, încât abia dacă îşi mai aduc aminte că, o dată, au îndrăznit să spere că viaţa lor va fi o permanentă primăvară luminoasă. O dată cu maturizarea, văd cum vine şi resemnarea, compromisurile, tristeţea. Sunt oameni cărora li se pare normal să lase tot timpul de la ei, să plece în permanenţă capul, să creadă că lor nu li se cuvine să fie fericiţi. Mintea mea nu poate şi nu vrea să creadă că fericirea nu este posibilă, rămânând doar la stadiu de ideal. Nu suntem noi oare produsul propriilor bariere? Nu suntem noi cei care ne autoimpunem o viaţă care deşi nu ne aduce fericire, ne mulţumeşte totuşi pentru că ne integrează într-o societate aşa- zis normală? Nu suntem noi cei crescuţi şi educaţi într-o societate ca un pat al lui Procust , ce taie şi mutilează orice aripă deschisă mai mult decât este permis? Eu vreau să zbor şi să îmi deschid aripile larg, cât pot de larg, fie că sunt aripi de fluture sau de şoim şi atunci în copilăria mea întârziată îmi spun: ,,Fericirea TREBUIE să existe!’’
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu