De ce aruncăm cu pietre?

Am descoperit mai de mult, dar de curând mi s-a demonstrat încă o dată cât de conformişti şi speriaţi de nou pot fi oamenii. E de ajuns să îi pui într-o situaţie un pic deosebită de cele comune şi pac! sunt deblusolaţi fie că o spun clar şi tare, fie că doar zâmbesc încurcaţi şi încordaţi ne ştiind cum să reacţioneze. Recunosc că e unul dintre cele mai mari vicii ale mele să pun oamenii, mai ales pe cei foarte sobrii şi înscrişi în canoane, în situaţii dificil de depăşit cu sobrietate. Îmi place să îi privesc căutând căi cât mai elegante şi decente de a ieşi din încurcătură.
Am observat conformismul lor întâi de toate din maniera prin care îi judecă pe ceilalţi sau în modul în care se zbat să fie acceptaţi de societatea aşa-zis normală. Toţi au aspiraţii şi ţeluri parcă trase la indigo sau dacă nu le au, nu au curajul de a afirma că vor altceva de la viaţă de frică că îşi atrag animozităţile micii sau marii societăţi ,,normale" în care se învârt. Oamenii au tendinţa de a accepta mai uşor eşecul decât fericirea semenilor, mai ales dacă fericirea sare un pic din tiparele clasice ale familiilor patriarhale, tipare care trebuie să recunoaştem că încă sunt foarte bine înrădăcinate în conştiinţa multora. Aşa că am auzit de multe ori şi în multe cercuri un ,,Săracul X. a fost înşelat, păcat, merita mai mult. Era băiat bun." zise cu atâta îngăduinţă şi simpatie încât ai fi crezut că real le pasă de domnul în cauză. Asta până trece o vreme de la eveniment. În puţin timp, comentariile devin de genul ,, Ăsta oare are de gând să rămână singur toată viaţa?" şi imediat se găsesc prieteni binevoitori care să îi sară în ajutor prezentându-i pe duduia Z sau Y asta doar din necesitatea intrinsecă a cupidonului respectiv de a-l vedea ,, în rândul lumii" şi pe amicul ,,neaşezat". Iar în cazul în care sărmanul ,,subiect" aspiră şi el la condiţia de aş făuri singur viitoarea fericire, iar duduia nu este tocmai una din cele vizate de bunii săi prieteni, vorba aceea, ,,Să-l ferească Sfântul!". Parcă şi aud :,,Ai văzut măi? Poţi să crezi? Cu aia măi?"
Aşa că rămân cu întrebarea :,,Ce ne determină să judecăm şi de unde frica de a nu fi în rândul lumii?" Şi tot eu îmi răspund că probabil toate vin din nemulţumirea noastră interioară , căci ce am mai vorbii noi dacă nu am avea un astfel de amic pe care să îl judecăm şi disecăm? Şi apoi...cum ne-am simţi noi dacă cei de lângă noi ar fi fericiţi iar noi ne-am trăi doar vieţile nostre mici şi fricoase şi laşe.
E mai usor sa urăşti decat sa ierti,e mai uşor să dai cu pietre decât să ridici pe cineva, e mai uşor să uiţi decât să ierţi. Facem toate astea ca o razbunare pentru esecurile noastre, ca o garanţie a faptului că nu suntem singurii care suferă şi totuşi...în sufletul nostru suntem aşa singuri. Doar noi şi suferinţa noastră .Şi pot fi zeci de oameni ce suferă în jur si tot doare.