Priviri

Întotdeauna am crezut că cel mai bine poţi cunoaşte oamenii după ochii lor, după modul în care privesc, după felul în care le,,râd’’privirile. Am întâlnit în viaţa asta milioane de ochi, milioane de priviri. Cele mai multe au trecut pe lângă mine fără a însemna ceva, fără a mă marca. Ochii oamenilor ce trec pe stradă spre exemplu. Ochi cu care te intersectezi ocazional fără a însemna ceva mai mult decât un simplu contact vizual.
Au fost însă ochi care m-au bântuit realmente, care m-au obsedat, care m-au subjugat, care mi-au umplut visele şi sufletul. Au fost şi ochi care mi-au adus lumină în viaţă şi bucuria de a trăi. Ochii copilului meu, care fără doar şi poate sunt cei mai frumoşi ochi din lume, aici mă înscriu şi eu în clişeul mamelor ce îşi adoră copii, ochii lui, după cum spuneam mă umplu de fericire în fiecare dimineaţă şi mă fac să zâmbesc.
Am întâlnit, de-a lungul timpului, ochi tineri cu priviri bătrâne. Cât de trist este să îi priveşti! Este ca şi cum ai privi un beculeţ din instalaţia de Crăciun, ars. Acel beculeţ ce ar trebui să lumineze gingaş şi colorat spre fericirea privitorului, este dezolant de privit ars şi tern. Atunci devine doar un bec, el care ar fi trebuit să fie o steluţă sclipitoare şi plină de bucurie.
Am văzut însă, din ce în ce mai rar ce-i drept şi ochi pe lângă care poate au apărut deja primele riduri, însă sunt ochi ce zâmbesc. Priviri de copil în ochi maturi. Cât de frumoşi sunt acei ochi! Câtă energie pozitivă emană! Cât îmi e de drag să îi privesc, să mă adâncesc în lumina lor , să îi îmbrăţişez cu sufletul şi să sărut copilul mic şi candid din ei.