Ne jucăm muţi un joc absurd, cu mâinile unul spre altul în noapte. Încercăm să ne intuim în întuneric. Încercăm să ne dezbrăcăm de suprafeţe. Eu te îmbrăţisez cu sufletul, cu toţi nasturii desfăcuţi. Dansăm împreună un dans al gândurilor noastre neştiute. Plutesc şi mă las dusă de tine spre nicăieri . Alunecăm pe lângă ceilalţi ca şi cum am fi acolo, dar suntem doar în noi, doar noi amândoi şi tăcerile noastre, din care citim gânduri cât sute de cuvinte... E oare prea târziu sau prea devreme...pentru tot ceea ce putea fi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu