Veşnicia

Plecată dintr-o lume în plină viteză, o lume a maşinilor şi prafului lasat în urmă de ele, a agitaţiei şi nebuniei oraşului, simţeam că mă nasc acolo a doua oară, într-o nouă lume în care ai timp să observi miracolul creşterii firului de iarbă, miracolul celor mai gustoase piersici verzi din lume, al mirosului de muşeţel şi al razelor de soare ce te mângâie jucăuş dimineaţa.
Puteam rămâne acolo o veşnicie fără să mă satur să admir pomii, iarba, florile, câmpurile cu maci şi mai presus de orice oamenii. Oameni vii, reali, autentici, calzi, blânzi, oameni care păşesc cumpătat prin viaţă aşa cum păşesc pe uliţă. Care ştiu că existenţa este mai mult decât zbatere continuă, iar măreţia lor vine tocmai din faptul că nu sunt conştienţi de ceea ce sunt, de ceea ce au. Trăiesc acolo, firesc, ca la început de lume. Familii unite, care au căpătat înţelepciunea de a se accepta aşa buni, răi, imperfecţi, cum sunt, dar sunt ei, membrii ai aceleiaşi familii şi îşi poartă de grijă unii altora ca într-un stup.
M-au emoţionat până la lacrimi mirosul verde al dimineţii, răcoarea dulce a serii, cloşca grijulie cu puii ei cam alintaţi :) , vocea lui în timp ce îmi citea , eu, el, acolo, în pacea şi lumina acelui loc, acelei zile. Am avut tot timpul senzaţia că vreau să opresc timpul pentru a integra pe de-a-ntregul imagini, senzaţii, trăiri, în sufletul şi mintea mea sau poate pentru a mă integra eu aşa cum sunt mică, fragilă, speriată în lumea aceea de basm.