Îmblânzirea...

Spre marea mea ruşine, am citit ,,Micul prinţ’’ destul de curând , adică după ce trecuse cu totul vârsta la care ar fi fost normal să o citesc. Am citit-o târziu, matură fiind şi totuşi mi-a plăcut din suflet şi am catalogat-o ca una dintre cele mai pline de sens şi sensibilitate, cărţi citite. Mi-a plăcut cel mai mult, cred povestea cu vulpea, poate pentru că uneori mă simt încă neîmblânzită. De dimineaţă însă, îndreptându-mă zgribulită spre servici, am simţit pe propria-mi piele adevărul acestei poveşti. Şi mi-am dat seama cât de reale pot fi cuvintele vulpii atunci când îi spuneau: ,, Dacă tu, de pildă,vii la ora patrudupă amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un freamăt şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea!’’
Nu credeam că inima poate fi aşa oarbă şi că sufletul nu ţine seama nici cum de realitate, având propriul ritm, trăind după propria muzică. Astfel de dimineaţă văd o maşină, necunoscută de altfel, şi nişte plete care o conduceau. Spun nişte plete, pentru că nu văzusem nimic altceva. Inima începe să îmi bată a fericire şi se pregăteşte să zâmbească. Şi atunci un fulger mă loveşte parcă în moalele capului : ,, Stupidă inimă ! Ţie chiar nu îţi pasă de realitate?’’ Am urât fără rost, preţ de câteva secunde băiatul cu ochii prea negrii şi fără ochelari care si-a întors privirea şi mi-a zâmbit amabil. Mi-am certat în taină sufletul şi l-am alintat în acelaşi timp, poate aşa doare mai puţin sau măcar trece ceva mai repede.