Am fost pentru cateva zile într-un colț de rai. Între Bran și Râșnov. Un loc minunat, cu oameni minunati si amabili. Este un complex turistic si un club de echitație acolo. Tare mi-ar fi plăcut să călăresc un cal negru cu picioare puternice pe care il tot urmăream încă de la sosire ducând in șa numeroși copii. Însă am ezitat amintindu-mi experiența cu patinele. :))) M-am mulțumit cu diminețile superbe, când dând la o parte draperiile puteai vedea munții înzăpeziți în fața ta, în toată splendoarea lor. Aș fi rămas acolo, așa, ruptă de lume și agitație, o viață. Parcă timpul curge altfel in liniștea munților, parcă totul este mai clar, mai profund, mai autentic.

Un prieten :)

       

      Am un prieten. Un copil…Nu ne-a fost pusă până acum la mari incercări prietenia, nu discutăm chestii filozofice când ne vedem, dar imi este prieten si mă face să văd viața și din altă perspectivă. Ce îmi place cel mai tare când stăm de vorbă? Că indiferent cât de îngrijorată aș fi pentru,,chestii de oameni mari,, mă face să râd. Îmi cântă la pian și se crede foarte bun ( deși nu-i chiar așa :) ), îmi împărtășește ,,mari ‘’ secrete ca de exemplu: ,,Mi-am luat hamster. E așa scump! Dar să nu zici la nimeni că râd băieții de mine. ‘’ Mereu îmi spune : ,,Trăiește acum, aici, mâine…cine știe ce o să fie! ‘’ Eu la lecția asta cu trăitul în prezent cred că am lipsit, așa încât îmi prind bine uneori astfel de sfaturi. Și m-a mai învățat un lucru…rasul se învață, ca orice altceva.  Deci…voi continua să rad! 

Am patinat :)

...sau mai corect...mi-am pus patinele in picioare si am pasit pe gheata.
   Am facut-o din dorinta de a incerca si asta, dar nu cred ca e pentru mine. Ma speria gheata pe care o simteam parca rece si rigida si imi imaginam sentimentul de a cadea pe ceva atat de neprietenos. O copila de vreo 4 ani se hihilizea vazandu-ma asa mare si nepriceputa, m-am strambat la ea si am ras si eu in sinea mea de mine.
   Atunci m-am hotarat ca poate e cazul sa admir patinatorii cu un ceai in fata ( ceai negru cu migdale), delicios de altfel.
   Asa ca pot spune ...n-am facut-o si pe asta! :))
   Mi-a placut insa drumul de intoarcere. Zona parcului Cotroceni este superba si linistita. Nu credeam ca poate exista atata liniste intr-un oras ca Bucurestiul.







Bascheti roz

     Discutam zilele trecute cu o doamna, de o varsta aproape cu mama mea si imi spunea: ,, Cred ca nimeni in suflet nu depaseste vreodata 20 de ani.’’

       M-am gandit mult la cuvintele ei dupa ce ne-am despartit . Oare asa sa fie? Ma gandeam dese ori vazand oamenii de langa mine, ca imi par atat de maturi. De fiecare data copilul din mine se ghemuieste mic si speriat cand intalneste oameni ce ii par maturi si ordonati si organizati, adica tot ceea ce el nu este.

     Vad mame responsabile, constiente de faptul ca chipsurile au prea multe E-uri, de faptul ca TV-ul dauneaza vederii copilului lor si ma vad pe mine , care mananc seara chipsuri cu fiu-miu la televizor hihilizindu-ne  la desene . Nu merg  nici la scoala sa inebunesc invatatoarea cu intrebari depre performantele lui, nu intru in transa la serbari si nu il hartuiesc cu aparatul foto atunci cand spune poezia. Ne  strambam impreuna  pe la spatele bunicii cand face pe,, autoritara ‘’cu noi. Si pe cuvant ca am incercat sa fiu si altfel, dar nu mi-a iesit.

   Ii marturiseam intr-o zi unui prieten cat de matur si sigur pe el mi-a parut cand l-am cunoscut. A inceput sa rada ca nebunul . Nu e nici pe departe asa. E haios, e un copil , de vreo 90 de kg ce-i drept si are si el temeri, d r asa cum tot el imi spunea ,,asta nu se vede din afara.’’

   Si  atunci nu pot decat sa sper ca ,nici copilul care ramane mult in spate, speriat de ochii atintiti spre el, sa nu se vada cand cobor scarile in rochia mea rosie :) si cand spun sus si tare ca asta sunt eu…sophistica ,ma!  Sa nu stie nimeni ca picioarele mele inca ofteaza dupa baschetii roz lasati in camera .

Tu ce mai taci?

    Tacere, tacere intre noi. Tacere mai graitoare decat sute de cuvinte.

    Privim stelele si atat…nu e nevoie sa spunem nimic.

-          Uneori e bine sa ma  prefac ca dorm. Pot tine ochii inchisi pentru a constientiza mai clar ce mi se intampla.

-          Ce ti se intampla? Ce mi se intampla?

   Apropo…tu ce mai taci?

Amintiri

      Citeam pe Facebook, despre idea unui tip de a surprinde de-a lungul unui an, o secunda marcanta, din fiecare zi. Ma gandeam ca este o idee foarte tare, doar ca uneori  viata curge ata de repede incat , nu stiu daca as reusi tot timpul sa surprind foarte bine…SECUNDA.

   Un prieten imi zice insa…,, Pentru asta e memoria.,, Cu toate astea mie mi-ar placea sa am astfel de secunde surprinse . Simt ca uneori memoria imi joaca feste.  Imi amintesc momente , dar apoi ma intreb daca au fost reale sau nu. Asa ca astfel de secunde mie una mi-ar fi de ajutor. Rascolesc acum printre amintirile anului ce tocmai a trecut si surpind…un apus, miros de alge, niste stanci, niste taceri, pe mine alergand in talpile goale pe nisip(CHICKEN! :) ), o fereastra prin care zapada se vede ca in povesti…hmmmmmm…imi sunt tare dragi amintirile mele.

   

     

Castele de nisip

Am simtit mereu ca mi-am construit castele inalte pana la cerul viselor mele, pe nisipuri miscatoare. Am incercat in zadar sa imi pastrez echilibrul, dar copilul din mine a alergat prea repede si a ars prea tare incat echilibrul sa fie pastrat si atunci...am alunecat.
Mic si incurcat, incerc sa imi ridic copilul ce si-a julit genunchii. Nu plange. E mai curand tacut, cu ochii mari deschisi a mirare, nu stie unde si-a pierdut companionul de joaca, nici de ce castelele lui nu rezista. Nici eu, om mare ce ar trebui sa fiu, nu stiu ce sa ii spun. Dar il ridic de jos, il scutur de praf si ii zambesc incurajator. Intelege dincolo de cuvinte ca impreuna vom trai, visa, indrazni iar.

Azi NU!

În ultimele săptămâni programul meu de lucru şi de viaţă e infernal. Plec de acasă, deja obosită, pentru că somnul parcă nu îmi mai e de ajuns şi mă întorc seara, goală de gânduri, incapabilă de a mai face ceva decât din automatism. Nu dorm suficient, nu mănânc suficient, pentru că sunt prea obosită. Ajung doar cât să îmi văd fiul, să îi dau să mănânce de seară, să facem baie şi hop...s-a făcut ora de culcare. E pentru prima dată în viaţă când simt că fizicul nu mă ajută să fac cât aş vrea să fac şi este tare frustrant. E pentru prima dată când recunosc că totuşi fizicul contează şi indiferent cât de motivat ai fi sufleteşte şi mental, când cedezi fizic nu prea mai ai ce face. Îmi e ciudă pe mine că mă plâng şi că am obosit aşa repede. În fond eu sunt cea care crede şi afirmă sus şi tare că totul în viaţă ţine de spirit şi că oamenii cu adevărat puternici nu au nevoie de hrană decât de cea spirituală. Să fie oare starea mea o nouă renunţare, o nouă coborâre a scărilor idealurilor şi valorilor mele? Sau pur şi simplu ar trebui să o iau mai încet, să mai las şi de azi pe mâine, să învăţ să spun ,, Azi NU!"

Camere

Ne construim zilnic, minut de minut, clipă de clipă, scări înalte, până la cerul gândurilor şi simţirilor noastre. Ne ferecăm bine uşile, cu atenţie, de frică ca cineva să nu se insereze acolo , în noi, în camerele ascunse şi întunecoase. Ne prezentăm lumii doar în livinguri luminoase şi pline de parfumul şi savoarea fericirii, lăsând închise cu chei doar de noi ştiute camerele cu draperii groase şi lumânări abia pâlpâind a speranţă uneori.
Pe scările tale am urcat într-o lumină difuză , neştiind spre ce mă îndrept. Ai dat, uneori la o parte draperiile şi ţi-am putut vedea încăperile ascunse cuminţi în spatele lor. Ceea ce m-a frapat a fost că încăperile tale au de fapt sute de luminiţe mici, firave, dar care totuşi dau viaţă acestora. De afară nu poţi vedea nimic. Crezi că totul e întuneric, beznă deasă prin care va trebui să înveţi cumva să mergi fără să te împiedici de lucruri. Dar surprinzător este că cea mai ascunsă încăpere a ta este mai luminoasă decât livingurile mele largi, deschise spre lume. Eşti ca un castel din poveşti , care din afară pare cumva fără culoare, înăuntru având însă camere mari, luminate.

Călătorie

Nu am mai scris de mult. Nu am avut puterea de a mai scrie ceva, nu am avut dispoziţia necesară scrisului. S-au întâmplat multe în viaţa mea în ultimul timp şi totuşi nimic concret. Am trecut prin diferite stări mentale şi sufleteşti , de la nebunie la resemnare, de la visare la abrutizare. Am înţeles totuşi că sunt trăiri şi situaţii în viaţa asta, cărora mintea ta se împotriveşte degeaba şi trebuie să le străbaţi , să le consumi, să le accepţi. Am înţeles că nu îmi mai e frică de ce va fi în final, de destinaţia drumului meu , pentru că nu am o ţintă precisă, iar atât timp cât călătoria îmi place voi încerca să mă bucur de ea şi să iau lucrurile aşa cum sunt.
Au fost zile bune şi altele mai puţin bune în ultimul timp. Totuşi au fost zile deosebite care m-au emoţionat fiecare într-un anumit fel.
Un drum cu maşina într-o zi toridă ca în India lui Eliade. El, eu , el...Maşina rulează străbătând câmpuri arse de soare, avide de o picătură de apă. Aşa îmi imaginez câmpiile americane vara. Secetoase, arse, sub un soare dogoritor. Popcorn, cola, muzică bună , oglindă retrovizoare, dor de zbor, o dulce decadenţă pluteşte în aer. Eu...fericită. E una din zilele când nu îţi pasă, pur şi simplu nu îţi pasă de nimic. Nu ştii cât e ceasul pentru că nu te grăbeşti nicăieri. Nu ştii când ajungi pentru că nu contează. Nu auzi telefonul de muzica din maşină, dar nu îţi faci probleme. Scoţi mâna afară pe geam şi aerul îti înfioară pielea ...simţi că zbori. E cald, ai pielea umedă şi pluteşti în vraja acestei zile ca după un drog plăcut ce te ameţeşte uşor. Ai vrea să dureze o veşnicie, să mergi la infinit spre nicăieri, doar voi...lăsând în urmă lumea, convenienţele, datoriile. Şi totuşi ne întoarcem, pentru că trebuie, pentru că aşa e ,,normal’’, ne întoarcem aşteptând alte veri, alte călătorii, alte vise...

Veşnicia

Plecată dintr-o lume în plină viteză, o lume a maşinilor şi prafului lasat în urmă de ele, a agitaţiei şi nebuniei oraşului, simţeam că mă nasc acolo a doua oară, într-o nouă lume în care ai timp să observi miracolul creşterii firului de iarbă, miracolul celor mai gustoase piersici verzi din lume, al mirosului de muşeţel şi al razelor de soare ce te mângâie jucăuş dimineaţa.
Puteam rămâne acolo o veşnicie fără să mă satur să admir pomii, iarba, florile, câmpurile cu maci şi mai presus de orice oamenii. Oameni vii, reali, autentici, calzi, blânzi, oameni care păşesc cumpătat prin viaţă aşa cum păşesc pe uliţă. Care ştiu că existenţa este mai mult decât zbatere continuă, iar măreţia lor vine tocmai din faptul că nu sunt conştienţi de ceea ce sunt, de ceea ce au. Trăiesc acolo, firesc, ca la început de lume. Familii unite, care au căpătat înţelepciunea de a se accepta aşa buni, răi, imperfecţi, cum sunt, dar sunt ei, membrii ai aceleiaşi familii şi îşi poartă de grijă unii altora ca într-un stup.
M-au emoţionat până la lacrimi mirosul verde al dimineţii, răcoarea dulce a serii, cloşca grijulie cu puii ei cam alintaţi :) , vocea lui în timp ce îmi citea , eu, el, acolo, în pacea şi lumina acelui loc, acelei zile. Am avut tot timpul senzaţia că vreau să opresc timpul pentru a integra pe de-a-ntregul imagini, senzaţii, trăiri, în sufletul şi mintea mea sau poate pentru a mă integra eu aşa cum sunt mică, fragilă, speriată în lumea aceea de basm.

De ce aruncăm cu pietre?

Am descoperit mai de mult, dar de curând mi s-a demonstrat încă o dată cât de conformişti şi speriaţi de nou pot fi oamenii. E de ajuns să îi pui într-o situaţie un pic deosebită de cele comune şi pac! sunt deblusolaţi fie că o spun clar şi tare, fie că doar zâmbesc încurcaţi şi încordaţi ne ştiind cum să reacţioneze. Recunosc că e unul dintre cele mai mari vicii ale mele să pun oamenii, mai ales pe cei foarte sobrii şi înscrişi în canoane, în situaţii dificil de depăşit cu sobrietate. Îmi place să îi privesc căutând căi cât mai elegante şi decente de a ieşi din încurcătură.
Am observat conformismul lor întâi de toate din maniera prin care îi judecă pe ceilalţi sau în modul în care se zbat să fie acceptaţi de societatea aşa-zis normală. Toţi au aspiraţii şi ţeluri parcă trase la indigo sau dacă nu le au, nu au curajul de a afirma că vor altceva de la viaţă de frică că îşi atrag animozităţile micii sau marii societăţi ,,normale" în care se învârt. Oamenii au tendinţa de a accepta mai uşor eşecul decât fericirea semenilor, mai ales dacă fericirea sare un pic din tiparele clasice ale familiilor patriarhale, tipare care trebuie să recunoaştem că încă sunt foarte bine înrădăcinate în conştiinţa multora. Aşa că am auzit de multe ori şi în multe cercuri un ,,Săracul X. a fost înşelat, păcat, merita mai mult. Era băiat bun." zise cu atâta îngăduinţă şi simpatie încât ai fi crezut că real le pasă de domnul în cauză. Asta până trece o vreme de la eveniment. În puţin timp, comentariile devin de genul ,, Ăsta oare are de gând să rămână singur toată viaţa?" şi imediat se găsesc prieteni binevoitori care să îi sară în ajutor prezentându-i pe duduia Z sau Y asta doar din necesitatea intrinsecă a cupidonului respectiv de a-l vedea ,, în rândul lumii" şi pe amicul ,,neaşezat". Iar în cazul în care sărmanul ,,subiect" aspiră şi el la condiţia de aş făuri singur viitoarea fericire, iar duduia nu este tocmai una din cele vizate de bunii săi prieteni, vorba aceea, ,,Să-l ferească Sfântul!". Parcă şi aud :,,Ai văzut măi? Poţi să crezi? Cu aia măi?"
Aşa că rămân cu întrebarea :,,Ce ne determină să judecăm şi de unde frica de a nu fi în rândul lumii?" Şi tot eu îmi răspund că probabil toate vin din nemulţumirea noastră interioară , căci ce am mai vorbii noi dacă nu am avea un astfel de amic pe care să îl judecăm şi disecăm? Şi apoi...cum ne-am simţi noi dacă cei de lângă noi ar fi fericiţi iar noi ne-am trăi doar vieţile nostre mici şi fricoase şi laşe.
E mai usor sa urăşti decat sa ierti,e mai uşor să dai cu pietre decât să ridici pe cineva, e mai uşor să uiţi decât să ierţi. Facem toate astea ca o razbunare pentru esecurile noastre, ca o garanţie a faptului că nu suntem singurii care suferă şi totuşi...în sufletul nostru suntem aşa singuri. Doar noi şi suferinţa noastră .Şi pot fi zeci de oameni ce suferă în jur si tot doare.

Cuvinte mari

Recunosc cu sfială că sunt un om al cuvintelor mari. Am obiceiul de a spune cuvinte mari , ca de exemplu te iubesc sau eşti totul pentru mine, prinsă în vraja unui moment. Şi aproape întotdeauna spun aceste cuvinte în speranţa unui răspuns la nivelul declaraţiilor mele înflăcărate. Sunt un om care spune, vrea să primească şi se îmbată de cele mai multe ori, cu cuvinte mari. Am realizat însă de curând că nu cuvintele fac oamenii şi a aştepta declaraţii toride de la celălalt doar pentru că filmele vizionate sau cărţile citite îţi revin în minte în acele momente şi spun că ar fi timpul cumva pentru o mare declaraţie, este o mare păcăleală pe care ţi-o aplici singur. Apoi cu siguranţă, cuvintele mari, cuvintele ce exprimă sentimentele noastre cele mai pure şi profunde, spuse în loc de salut, la fiecare apel telefonic sau pupic casnic, se bagatelizează.
Aşa că am decis să nu mai împart cuvinte mari în drepta şi în stânga fără a fi sigură de autenticitatea lor. Pentru că astfel de jocuri de cuvinte pot schimba vieţi, pot răni chiar mai târziu, deşi scopul tău nu era nici pe departe acesta. Şi nici pentru mine şi sufletul meu nu vreau să mai aplic păguboasa expresie ,,minte-mă frumos!". Nu mai vreau iluzii de sentimente doar pentru că par măreţe. Vreau sentimente şi trăiri autentice chiar dacă nivelul lor nu seamănă celor din cărţile romanţioase citite. Aşa că prefer să spun un simplu, dar sincer : ,,Îmi eşti drag!" decât ,, Te iubesc până la cer şi înapoi!", pentru că o astfel de iubire implică multe trăiri, sentimente si experienţe pe care nu ştiu dacă le-am trăit sau le voi trăi vreodată.

And so it is...

Îmi ţipă cuvinte în minte , cuvinte pe care nu vreau sa le aud. Cum faci când gândul tău te ceartă, când graniţa dintre bine şi rău este aşa de transparentă încât de abia o zăreşti şi nici nu eşti sigur că aceea este? Cum ştii că ai pierdut totul...sau ai câştigat totul?

Cine eşti? Cine sunt?

Oamenii se pot schimba. Am trăit cu gândul asta foarte mult timp atât în anii adolescenţei mele reale, cât şi în anii de adolescenţă întârziată de mai târziu. Am trăit cu speranţa că , pentru o mare dragoste oamenii se schimbă radical rămânând toată viaţa în slujba iubirii pe care o trăiesc. Mă imaginam mereu transformată radical de un bărbat, de acel bărbat care trebuia să fie unicul, ca şi cum nu mai existase nimeni înainte, iar după deja era o chestie imposibilă. Îmi plăcea să cred că o astfel de iubire te metamorfozează într-un om mai bun, mai blând, un om capabil de a oferi totul ceiluilat. Mi-au trebuit zeci de ani şi un ocean de lacrimi să înţeleg că lucrurile nu stau deloc aşa. Într-adevăr, oamenii se schimbă de-a lungul vieţii, dar foarte puţini
( şi zic asta pentru că încă nu am capitulat definitiv de la ideea de iubire absolută) reuşesc să se păstreze aceeaşi ca la începutul marii lor poveşti de dragoste. Se schimbă datorită noilor provocări la care sunt supuşi şi nu pentru că ar dori să îi facă pe plac celuilalt. Şi uite aşa, după ceva ani împreună, ajungi să te întrebi : ,, Cine eşti? Cine sunt?". Ajungi să îţi hrăneşti iubirea cu amintiri de clipe frumoase şi să iubeşti ceea ce a fost cândva cel de lângă tine. Şi în aceste condiţii de trezire bruscă şi dură la realitate, mă repet şi spun că,după părerea mea, doar oamenii cu un fond interior asemănător pot rezista frumos timpului împreună. Aşa că am învăţat să nu mai visez că voi schimba pe cei de lângă mine , pentru că eu la rândul meu nu mă pot schimba total aşa cum aş vrea. Am învăţat că dacă îţi place un om aşa cum e , real, fără a dori să îţi facă pe plac sau să îţi hrănească iluziile , ci doar să îi pese şi să te iubescă la rândul său, doar atunci iubirea poate fi autentică şi nu necesită tot felul de artificii romanţate pentru a ascunde ceea ce de fapt lipseşte.

Chasing emotions

Tu , eu şi întunericul. Totul ca într-un început de lume. Un singur suflet, o singură suflare, simt ritmul inimii potrivindu-se după al tău. Degetele tale sunt picături de rouă pe frunze neatinse...Pierderi...regăsiri...şoapte firave. Întrebări şi răspunsuri fulgerătoare întrerupte de priviri umede şi zâmbete de copil. Cuvintele pălesc în spatele trăirilor, emoţiilor, imaginilor. Mă joc, ameţesc ca într-un carusel. Mi-e frică . Se învârte lumea cu mine şi eu o dată cu ea . Primăvara e în delir. Am o senzaţie de portocaliu pe piele şi îmi e bine şi frică şi cald.

Ţi-e frig? Nu te teme. O să vină dimineaţa în curând. O să fie bine.

Soarele străbate prin perdele şi mă acoperă cu raza lui galbenă. Zâmbesc...iar...după sute de ani...

Ai să ştii...

Ne jucăm muţi un joc absurd, cu mâinile unul spre altul în noapte. Încercăm să ne intuim în întuneric. Încercăm să ne dezbrăcăm de suprafeţe. Eu te îmbrăţisez cu sufletul, cu toţi nasturii desfăcuţi. Dansăm împreună un dans al gândurilor noastre neştiute. Plutesc şi mă las dusă de tine spre nicăieri . Alunecăm pe lângă ceilalţi ca şi cum am fi acolo, dar suntem doar în noi, doar noi amândoi şi tăcerile noastre, din care citim gânduri cât sute de cuvinte... E oare prea târziu sau prea devreme...pentru tot ceea ce putea fi?

Niciodată să nu te închizi până sus. Să pot pătrunde între gândul şi inima ta. Să plutesc acolo departe de realitate.

Dreptul la fericire

Am vazut un film... Ea îi spune la un moment dat : ,, M-am rătăcit într-un vis frumos pentru un timp. Dar...doar m-am rătăcit.’’ M-am gândit atunci :,, Oare de ce visele frumoase nu durează? De ce nu ne putem transforma întreaga viaţă într-un vis frumos?’’
Văd tot mai des oameni ce renunţă la vise, la idealuri, care sunt atât de departe de ceea ce îşi doreau, încât abia dacă îşi mai aduc aminte că, o dată, au îndrăznit să spere că viaţa lor va fi o permanentă primăvară luminoasă. O dată cu maturizarea, văd cum vine şi resemnarea, compromisurile, tristeţea. Sunt oameni cărora li se pare normal să lase tot timpul de la ei, să plece în permanenţă capul, să creadă că lor nu li se cuvine să fie fericiţi. Mintea mea nu poate şi nu vrea să creadă că fericirea nu este posibilă, rămânând doar la stadiu de ideal. Nu suntem noi oare produsul propriilor bariere? Nu suntem noi cei care ne autoimpunem o viaţă care deşi nu ne aduce fericire, ne mulţumeşte totuşi pentru că ne integrează într-o societate aşa- zis normală? Nu suntem noi cei crescuţi şi educaţi într-o societate ca un pat al lui Procust , ce taie şi mutilează orice aripă deschisă mai mult decât este permis? Eu vreau să zbor şi să îmi deschid aripile larg, cât pot de larg, fie că sunt aripi de fluture sau de şoim şi atunci în copilăria mea întârziată îmi spun: ,,Fericirea TREBUIE să existe!’’

Aş vrea...

Aş vrea să mă ascunzi sub tâmplele tale ,să văd colţul de rai spre care ţi se deschid ochii în fiecare dimineaţă, să te pot saluta de acolo...