Discutam zilele trecute cu o doamna, de o
varsta aproape cu mama mea si imi spunea: ,, Cred ca nimeni in suflet nu
depaseste vreodata 20 de ani.’’
M-am gandit mult la cuvintele ei dupa ce
ne-am despartit . Oare asa sa fie? Ma gandeam dese ori vazand oamenii de langa
mine, ca imi par atat de maturi. De fiecare data copilul din mine se ghemuieste
mic si speriat cand intalneste oameni ce ii par maturi si ordonati si
organizati, adica tot ceea ce el nu este.
Vad mame responsabile, constiente de
faptul ca chipsurile au prea multe E-uri, de faptul ca TV-ul dauneaza vederii
copilului lor si ma vad pe mine , care mananc seara chipsuri cu fiu-miu la
televizor hihilizindu-ne la desene . Nu
merg nici la scoala sa inebunesc
invatatoarea cu intrebari depre performantele lui, nu intru in transa la
serbari si nu il hartuiesc cu aparatul foto atunci cand spune poezia. Ne strambam impreuna pe la spatele bunicii cand face pe,,
autoritara ‘’cu noi. Si pe cuvant ca am incercat sa fiu si altfel, dar nu mi-a
iesit.
Ii marturiseam intr-o zi unui prieten cat de
matur si sigur pe el mi-a parut cand l-am cunoscut. A inceput sa rada ca
nebunul . Nu e nici pe departe asa. E haios, e un copil , de vreo 90 de kg ce-i
drept si are si el temeri, d r asa cum tot el imi spunea ,,asta nu se vede din
afara.’’
Si atunci
nu pot decat sa sper ca ,nici copilul care ramane mult in spate, speriat de
ochii atintiti spre el, sa nu se vada cand cobor scarile in rochia mea rosie :) si cand spun sus si tare ca asta
sunt eu…sophistica ,ma! Sa nu stie nimeni
ca picioarele mele inca ofteaza dupa baschetii roz lasati in camera .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu