Toamna sufletului meu

Îmi place toamna şi sufăr, aproape fizic că s-a terminat. Am aşa un sentiment de gol , de grotă în suflet. Până mai zilele trecute mă alintam încă cu ideea unei toamne prelungite, cu cele câteva frunze ruginii rămase atârnate în câte un copac, cu câţiva stropi din când în când.Dar azi de dimineaţă mi-a fost clar. A trecut. Stropii s-au transformat în fulguiri de frig, copacii nu mai au frunze, iar oraşul e tot luminat în aşteptarea sărbătorilor. Sunt tristă azi , pentru că deşi îmi place să cumpăr cadouri, să aud colinde, să îmi văd prietenii şi familia, parcă sufletul meu nu este pregătit de sărbători anul acesta.
Tânjesc încă după toamnă. Este parcă mai potrivită mie . Îmi place mirosul de copt, de frunze şi mirosul ploilor. Îmi plac mult ploile. Şi...da , îmi place să mă plimb prin ploaie. Îmi place ritmul stropilor şi răcoarea apei din hainele mele. Îmi plac norii negri care întunecă brusc cerul, de parcă este seară ziua la amiază. Îmi plac fulgerele şi tunetele, care parcă descătuşază natura , invadând-o, inunândând-o , eliberând-o de ,,normalitatea’’cotidiană. Îmi place teama aceasta dulce de întuneric, de dezlănţuiri ale naturii, care mă face să mă prind mai tare de mâna lui caldă, de braţul lui, de umărul lui. Îmi place să merg sub umbrela vesel colorată , tocmai potrivită pentru doi, ascunşi acolo de privirile, de răutăţile lumii, doar noi şi braţele noastre calde înlănţuite. Îmi place să sar peste bălţi ca un copil. Să râd în ploaie, să alerg prin ploaie, să visez în ploaie, să iubesc în ploaie.